Pe 20 octombrie, în ziua din săptămână dedicată de romani zeului Marte, a avut loc la Roma o mare Adunare pentru Pace.

La convocarea Papei Francisc, au fost prezenți lideri ai principalelor confesiuni ale lumii: creștini, musulmani, evrei, budiști, hinduși și sikși.

Ortodocșii au fost reprezentați de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, pe care Papa l-a numit „fratele meu”.

Musulmanii au fost reprezentați de Mohammed Abdelsalam Abdellatif, secretar general al Comitetului Superior al Frăției Umane, care a adus un mesaj din partea Marelui Imam de la Al-Azhar, Ahmed Al-Tayyeb.

(Comitetul Frăției Umane a fost înființat în 2019 de Papă și Al-Tayyeb, primul rezultat palpabil fiind Casa Familiei Avraamice, un ghiveci inter-religios construit lângă Abu-Dhabi, biserică, moschee și sinagogă, în același timp.)

Printre invitați s-au mai numărat rabinul francez Haim Korsia, reprezentantul budiștilor Shoten Minegishi sau episcopul Heinrich din partea Bisericii Evanghelice Germane.

Primatul anglican, arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, „nu a putut veni din cauza pandemiei”.

La adunarea de la Roma a participat și Biserica Ortodoxă Română, reprezentată de IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale.

După o rugăciune separată, desfășurată în locuri adecvate – creștinii în bisericile lor, evreii la sinagogă, musulmanii într-o sală a primăriei (!) - fiecare invitat a aprins câte un pălimar de ceară, care semăna mai mult a torță olimpică decât a lumânare.

A urmat o predică a Papei și semnarea de către toți participanții (deci și de IPS Iosif) a unui Apel pentru Pace.

Să ne tragem un moment sufletul și să ne adunăm ideile: de ce un Apel pentru Pace? Ce s-a întâmplat recent pe Pământ și noi nu am aflat? În afara conflictului – destul de restrâns – reizbucnit în Nagorno-Karabah, ce alte războaie noi au mai apărut, pentru a justifica această etalare de butaforie ecumenică?

Ba, mi se pare, cel mai periculos focar – împotriva ISIS – a fost stins, cu intervenția tăioasă a lui Putin și Trump, două personaje mult blamate de Papă, fără ca Suveranul Pontif să convoace vreo „olimpiadă inter-religioasă”. Deși o vorbă bună pusă de Francisc amicului Al-Tayyeb ar fi fost mai de folos prin 2014-2015, când capetele creștinilor cădeau ca spicele.

Pentru cei mai vârstnici, care au apucat anii 1980, expresia „Apel pentru Pace” și altele adiacente, folosite în belșug la Roma, amintesc flagrant de Nicolae Ceaușescu. În încercarea de a-și consolida bruma de independență pe care și-o dobândise față de Moscova, scorniceșteanul a scos din mânecă un tertip oltenesc: Lupta pentru Pace.

Periodic organiza mitinguri în care românii, care începuseră să moară de foame și de frig în case, urlau să-și verse bojocii: „Nu vrem arme nucleare” și „Ceaușescu – Pace”.

În fabrici și uzine, prin secții și birouri, au fost prinse pe pereți lozinci mobilizatoare de genul „Nu bombei cu neutroni”, cu varianta sa de-a dreptul mortală „Jos bomba”.

Oț, dar cu școală puțină, Ceaușescu se inspirase din „Cursul scurt de Istoria PCUS” despre campania din anii 1950 prin care Moscova orchestra manifestații „muncitorești” împotriva „militarismului și imperialismului american”, încercând să-și acopere/legitimeze propria înarmare.

De atunci datează ziceri nemuritoare, precum „Imperialist american / Cădea-ți-ar bomba-n ocean / Căci, iată, pacea acum are / O bombă încă și mai tare”.

A urmat fatidicul an1968, când tineretul occidental a simțit efectiv că nu mai poate de pacea lumii.

Juni cu coșuri pe față, în care clocotea hormonul neutilizat, puneau flori în armele soldaților („flower-power”) pentru ca în momentul următor să arunce în ei cu pietre din caldarâm și să mai pună câte-o bombă, ici-colo.

Istoria a demonstrat că, de pe urma unor astfel de „apeluri pentru pace” câștigă totalitarismul și războiul. Vietnamul este exemplul este cel mai elocvent, dar Asia, America Latină și Africa sunt pline de multe altele.