Câteva motive să nu ne temem de predarea religiei în școli. Cum a fost ratată încă o dezbatere esențială

Câteva motive să nu ne temem de predarea religiei în școli. Cum a fost ratată încă o dezbatere esențială

Precizez de la bun început că sunt agnostic. Nu neg existența lui Dumnezeu, dar sunt de părere că omenirea nu a reușit, cel puțin până în momentul de față, să o dovedească. Sunt mai apropiat de Teoria evoluționistă a lui Darwin, de Umanism sau Iluminism. Nu am argumente puernice pentru a susține că inexplicabilul, în special în domeniul științific, nu poate fi pus pe seama existenței unei ființe supranaturale. Cel puțin până în momentul în care va fi explicat.

Nu mă număr printre cei care au trebuit să decidă, zilele acestea, dacă propriul copil ar trebui sau nu să învețe religie la școală. Dacă ar fi trebuit să optez, aș fi fost de acord, așa cum au fost aproape 90% dintre părinți. De ce? Nu pentru că sunt credincios, sau pentru că îmi doresc ca fiul meu să devină neapărat unul, ci pentru că decizia de a studia religia n-ar trebui să se limiteze la dilema existenței sau non- existenței lui Dumnezeu, așa cum susțin astăzi formatori de opinie cu lecturi insuficiente sau irelevante. Religia are lucruri foarte importante de oferit în procesul de desăvârșire a unui individ, dacă, bineînțeles este predată cum se cuvine și nu este alterată de prozelitism irațional. 

În primul rând, Biblia, Torah, Coranul sunt izvoare istorice fundamentale. Cunoașterea informațiilor pe care le conțin înseamnă cunoașterea istoriei civilizației umane. O educație religioasă consistentă înseamnă o educație istorică și culturală pe măsură. Cum ar putea cineva care nu a citit Biblia, sau nu are cunoștiințe de bază despre creștinism, să aprecieze o pictură renascentistă pe teme religioase, să înțeleagă o lucrare filozofică care încearcă să-l explice pe Dumnezeu, să asimileze un film sau o carte care operează cu concepte creștine. Scolastica, curentul filozofic ce explică armonia dintre filosofia greacă, în special cea a lui Aristotel, și învățăturile lui Iisus Christos, ar fi pur și simplu golită de conținut în lipsa cunoștințelor despre creștinism. Frescele lui Michelangelo din Capela Sixtină s-ar banaliza și ele. La fel și multe alte capodopere ale picturii, sculpturii, arhitecturii și literaturii. Opera lui F. M. Dostoievski, cel care a scris despre confruntarea dintre ateismul modernist și conservatorismul ortodox din sec.XIX, și a anticipat Revoluția bolșevică de la începutul sec. XX, ar fi de neînțeles.

În al doilea rând, majoritatea religiilor, în forma lor moderată, se bazează pe valori, pe care copiii ar trebui să și le însușească de la vârste fragede. Desigur, acest lucru nu trebuie să se întâmple într-o manieră habotnică, irațională. Ei nu  trebuie să fie obligați să creadă în Dumnezeu. Ar trebui să fie alegerea lor. Adversarii credinței susțin că, dacă religia este predată de la vârste mici, este anulat liberul arbitru. Altfel spus, copiii nu vor avea posibilitatea să aleagă dacă cred sau nu în Dumnezeu. Nimic mai fals. O astfel de decizie nu se ia în copilărie. Liberul arbitru va apărea odată cu maturizarea lor. Eu, unul, am fost crescut de o bunică foarte credincioasă și am ajuns agnostic. Am rămas însă cu informațiile din Biblie și cu morala creștină. 

Ne puteți urmări și pe Google News

De ce ar fi grav ca elevii de confesiune ortodoxă sau catolică, din clasele primare, să învețe despre ”Decalog”? Să afle că cel care a vorbit prima dată despre el a fost Moise, un lider important al evreilor? Acestea sunt fapte istorice. Ar trebui cunoscute. Chiar și de către cei care nu cred că Moise a primit ”Tablele legii” de la Dumnezeu, pe Muntele Sinai. În plus, învățăceii pot afla, cu acest prilej, despre existența Muntelui Sinai. Sau a Gheenei, la lecția despre intrarea lui Iisus în Ierusalim.

Este foarte adevărat că prozelitismul pe care unii preoți ortodocși îl practică în școală este nociv și trebuie eliminat în totalitate. Cunoașterea pe care o primesc copiii noștri nu trebuie să fie alterată de abordări dogmatice. Ori, lucrul acesta poate fi rezolvat punctual, prin selectarea atentă a manualelor și a profesorilor de religie. De exemplu, dacă un preot va fi contestat de un număr mare de părinți,el trebuie obligat să se corecteze, sau eliminat din sistemul de învățământ.

Faptul că există preoți care nu aplică o metodă potrivită de predare,  nu înseamnă că religia trebuie eliminată din școală, pentru că este nocivă, desuetă, sau pentru că ar fi o frână în calea progresului, așa cum susțin ”iconoclaștii de rit nou”, atei prin excelență, care s-au exprimat în ultima vreme în spațiul public românesc.

Dacă suntem sinceri cu noi înșine constatăm contrariul. Nu putem susține, decât dacă suntem rău-intenționați, că civilizația umană stagnează din cauza religiei. În ultimele decenii, știința, tehnologia au progresat într-un ritm accelerat, fapt care a dus la apariția unui fenomen interesant: religia a revenit printre preocupările esențiale ale omului.

Noile descoperiri, în special cele științifice, au adus cu sine nevoia de a analiza dacă nu cumva progresul trebuie temperat, dacă nu cumva omul ar trebui să-și stabilească niște limite pe care n-ar trebui să le treacă, pentru că depășirea lor ar genera efecte negative, ar putea duce inclusiv la dispariția speciei umane. În Occident, experimentele genetice extrem de avansate au generat ample dezbateri în care a fost invocată morala creștină. Posibilitatea de a clona ființe vii, sau de a programa genetic embrionii umani au dus la polemici etico-morale foarte intense, care au polarizat societățile. Tabăra celor religioșii a atras și ea adepți, nu doar cea a progresiștilor atei, în esență marxiști militanți. 

Consolidarea religiilor a dus la amplificarea conflictului cu adversarii acestora. Ambele tabere s-au radicalizat, au devenit mai agresive și mai puțin raționale. Polemicile se poartă cu foarte puține argumente. Așa s-a întâmplat zilele acestea în România. Nu e prima dată când o dezbatere publică pe un subiect important, predarea religiei în școli, se poartă doar în alb și negru. Fără nuanțe. O temă profundă de reflecție, în care taberele ar fi trebuit să-și susțină rațional și argumentat poziția pro sau contra, s-a transformat într-un tămbălău național, revanșard și superficial.

Cei care s-a raliat unei poziții sau alteia nu au argumente de profunzime cu care să-și justifice decizia. Au luat mai degrabă o hotărîre din inerție, moțională, nu rațională, și, în mod cert, superficială. De aici și procentul mare de părinți care susțin predarea religiei în școli. Odată cunoscut rezultatul acestui meci, orice discuție publică va înceta. Nimeni nu va mai vorbi despre lucrurile cu adevărat importante, ca de pildă calitatea manualelor sau a cadrelor didactice.