Îmi amintesc că, la începutul anilor 90, cînd monstrul a fost cît de cît terminat (complet finalizat nu este nici astăzi), un bizar sentiment de mîndrie cuprinsese pe mulți bucureșteni. Faptul că edificiul era ”șozifierea” delirului absolut al unui dictator incult, rău și bolnav, faptul că prețul plătit pentru această clădire era inestimabil nu doar în bani, ci direct în vieți omenești (două vechi cartiere bucureștene au fost rase pur și simplu de pe fața pămîntului și sute de familii au fost forțate să își abandoneze locuințele, uneori în 48 de ore), faptul că este o orare arhitecturală nu contau. Bucureșteanul simplu admira pur și simplu Casa Poporului. I se părea o mare realizare românească! Atunci, mă enervam. Acum, ceva mai bătrîn, înțeleg. Anii 90 au pus în fața românilor o problemă fundamentală, aceea a sensului muncii/sacrificiilor lor. Românii putau înțelege că au trăit într-o dictatură, dar nu puteau accepta că și-au irosit viețile degeaba. Revolta care cuprindea pe orice om obișnuit cînd îi spuneai că întreprinderea la care a lucrat o viață este absurdă economic și că trebuie închisă era perfect explicabilă. ”Cum așa? Făceam cele mai lungi bare de oțel din lume! Pînă și americanii se mirau și vii tu acum să-mi spui că mîndrețea mea de fabrică trebuie închisă?” Da, trebuia închisă fie pentru că nimeni nu avea nevoie de cele mai lungi bare de oțel din lume, fie pentru că se făceau cu un cost necompetitiv, fie pentru că, deși erau cele mai lungi din lume, erau de cea mai proastă calitate. Dar omul acela muncise o viață poate chiar conștiincios, poate chiar cu prețul sănătății lui, poate chiar cu transpirație și răspundere în fața forjei care făcea acele bare. Cum să accepte el că a muncit o viață degeaba?  În cazul Casei Poporului a funcționat același gen de reacție.  Într-un fel sau altul, tot Bucureștiul a suferit ca să se înalțe monstrul. Cum să accepte oamenii că suferința lor a fost degeaba? Sau, mai grav, că pe suferința lor s-a clădit ceva fundamental rău?

Generațiile, însă, s-au schimbat. Am văzut pe 16 noiembrie că și spiritul locului este, două decenii mai tîrziu, altul. Bucureștenii au văzut multe între timp. Au călătorit sau măcar au văzut la televizor cum arată marile realizări ale arhitecturii imense. Au înțeles, în final, că această clădire este pur și simplu urîtă. Sentimentul de mîndrie legat de Casa Poporului s-a temperat. Cetatea a înțeles, în sfîrșit, că povestea Casei Poporului e urîtă ca un coșmar și că ceea ce stă acum pe locul fostelor cartiere Uranus, Izvor și Antim este o traumă și nu o mîndrie. Clădirea, însă, a rămas. Ca unul care o cunoaște destul de bine, aș putea să vorbesc nu doar despre eșecul ei estetic, ci și despre eșecul ei funcțional. Acum, Casa Poporului adăpostește Parlamentul României. Oricine deschide Internetul află că între acele ziduri imense se desfășoară cel mai larg spațiu construit din Europa, și al doilea din lume. Vă vine să credeți că în acest spațiu gigantic nu există birouri suficiente? Parlamentul României este, cred, singurul din lume în care membrii Parlamentului, deputați și senatori, nu au birouri personale. În afara celor cu ceva funcții în Birourile Permanente și în conducerea comisiilor, membrii Parlamentului se strîng în imense încăperi, în grup. De ce? Simplu, pentru că această clădire e absurdă. Are săli gigantice, coridoare imense și scări enorme, dar nu are birouri. Asta spune ceva despre felul în care Ceaușescu a gîndit cînd a comandat: o clădire uriașă pentru puțini oameni. M-am întrebat adesea, poate mai apăsat în ultimii ani, cei în care am intrat aproape zilnic în Casa Poporului, ce anume construiește această monstruozitate în noi?