Naveta Europa-Casa Albă este în curs. Președintele Maron a reprezentat Europa în fața lui Trump după ce în prealabil a discutat cu aproape toți liderii Uniunii, inclusiv cu premierul ungar, pro-rus, Viktor Orban, săptămâna trecută. Poziția sa a exprimat-o foarte clar: "susținerea în continuare a Ucrainei, oferirea sprijinului militar necesar acesteia, respectarea suveranității ei" și acționarea în așa fel încât "interesele europenilor să fie pe deplin luate în considerare". De ce s-a grăbit Macron?

El nu avea o întâlnire planificată cu Trump așa cum avea Sir Keir Rodney Starmer prim-ministrul al Marii Britanii. Guvernul laburist a anunțat în urmă cu aproximativ două săptămâni o vizită a lui Keir Starmer la Washington pentru a-l întâlni pe noul ales Donald Trump. Nu a fost prezentată o dată precisă, dar se aștepta ca Sir Keir să fie unul dintre primii lideri mondiali și primii europeni care au vizitat Casa Albă în tradiția „relațiilor speciale”. Dar negocierile directe surprinzătoare ale lui Trump cu Putin la începutul acestei luni privind războiul din Ucraina i-au oferit lui Macron o oportunitate de aur de a reveni în joc.

De îndată ce Macron a aflat de lipsa Europei de la masa negocierilor, Elysee și serviciul diplomatic francez au intrat în vrie pentru a se asigura că Macron apare ca lider al Europei, și va fi primul care îl va întâlnit pe Donald Trump, pentru a prezenta interesele Ucrainei și ale Europei. Acest impuls a fost necesar pentru popularitatea internă și pentru a restabili acreditările lui Macron la conducerea UE, înainte ca Germania să iasă din toropeala alegerilor. Prima victimă a fost Starmer și rolul său presupus de lider al Europei. Parisul și Londra au fost în strânsă comunicare, de la propunerile lui Trump către Putin, în conformitate cu Tratatele de la Lancaster House din 2010.

Nu contează că șefii apărării au fost în discuții detaliate despre o forță militară franco-britanică de menținere a păcii și despre garanțiile de securitate pentru Ucraina. Macron și-a avut întâlnirea luni, cu trei zile înaintea lui Starmer. Elysee și Quai d’Orsay au urcat apoi o nouă treaptă, conferința de presă Trump-Macron, și toată operațiunea s-a finalizat cu o întâlnire cu senatorii americani și un interviu a lui Macron la Fox News. Propagandă și publicitate în ochii europenilor ar spune cineva. Cert este că Macron a vrut să fie primul și singur într-o fotografie cu Trump.

A urma Sir Keir Starmer cel care a adus și o invitație regală care l-a încântat pe Donald Trump. Donald Trump a acceptat cu o mulţumire vizibilă o invitaţie din partea regelui Charles al III-lea să efectueze o vizită de stat, a doua a miliardarului în Regatul Unit după cea din 2019. Cât privește relațiile dintre cele două Trump a declarat că este posibil un armistițiu între ele. Despre Ucraina nicio garanție. Doar faptul că trebuie urgent un armistițiu. Premierul britanic a anunțat că țara sa este pregătită să ”trimită militari şi avioane” în Ucraina pentru ca să descurajeze Rusia să atace din nou după revenirea păcii, însă nu a obținut de la gazda sa asigurarea că Statele Unite vor susține un asemenea efort oferind garanții de securitate.

Secretarul de stat Marco Rubio și consilierul pentru securitate națională Mike Waltz și-au exprimat amândoi nemulțumirea față de hotărârea masochistă a Marii Britanii de a preda suveranitatea Chagos către Mauritius (citiți: China) și de a plăti miliarde pentru privilegiul îndoielnic. Acolo este o bază militară-cheie americano-britanică. Trump a zâmbit! America este foarte interesată de viitorul lui Diego Garcia, cea mai mare insulă Chaggosiană, care găzduiește baza militară importantă din punct de vedere strategic SUA-Marea Britanie. Trump 2.0 este o administrație de achiziții – vrea Groenlanda, Canada și Gaza. De ce să nu puneți Chagos în vizor?

Ascensiunea lui Friedrich Merz la putere în Germania

Axa ”franco-germană” o poveste pe care o uitasem. Ne aducem din când în când aminte de un parteneriat ”jigărit” între cele două. Pe vremea lui Merkel relația era poleită cu foiță de aur. Trebuie menționat că, în ciuda semnării Tratatului de la Aachen (Germania) în 2019, relația dintre Paris și Berlin s-a deteriorat doar în ultimul deceniu.

La toate nivelurile societății, legăturile s-au tensionat și memoria istoriei comune, care a fost de multă vreme temelia apropierii dintre cele două națiuni, s-a estompat. Chiar și la cele mai înalte eșaloane ale puterii, frustrarea a crescut. Încă din 2017, majoritatea propunerilor făcute de președintele francez Emmanuel Macron în discursul său de la Sorbona au fost primite cu tăcere peste Rin. Apoi, sub Olaf Scholz (ales în 2021), guvernul german, numit și guvernul semafor, încurcat în propriile lupte interioare, s-a dovedit incapabil să ofere un impuls proiectului european, devenind adesea mai mult un obstacol în calea oricărui progres. La rândul ei, Franța i-a iritat și nedumerit pe liderii germani cu tendința sa repetată de a merge singură. De la problema nucleară la apărarea europeană, de la politica comercială la relația cu China și Statele Unite, au proliferat zone de dezacord.

Nici măcar la alegerea noi Comisii Europene nu s-au înțeles. În acest context, ascensiunea la putere a liderului CDU, Friedrich Merz − în fruntea unei coaliții ale cărei contururi nu au fost încă definite − este de natură să înceapă un nou capitol, nu doar pentru relațiile franco-germane, ci și pentru Europa. Să înlăturăm orice iluzie că sarcina noului cancelar va fi mai puțin grea decât cea a oricăruia dintre predecesorii săi de la Konrad Adenauer (1876-1967) încoace. Merz va prelua cârma unei țări extrem de polarizate, cu un peisaj politic divizat. Astfel partidele extremiste au zeci de voturi în Parlamentul Germaniei (AfD-peste 20%, partidele de extremă stângă Die Linke și BSW au împreună 13,5%). Dacă Merz are curajul să realizeze reformele economice necesare și să transforme Zeitenwende („punctul de cotitură istoric”) declarat de Scholz în 2022 în realitate, atunci Germania se va afirma din nou ca mare putere.

Merz este un atlantist iar la Bruxelles, el poate conta pe sprijinul neclintit al Partidului Popular European (PPE) conservator, condus de prietenul său Manfred Weber, și al rețelelor germane puternice. El este un aliat indispensabil în lupta împotriva unei administrații Trump care consideră Uniunea Europeană mai mult un inamic decât un simplu rival. Merz a promis că va „reînnoi și aprofunda” relațiile cu Parisul. Întrebarea este dacă Merz va aduce din nou Germania la conducerea Europei? Se pare că asta va fi viitorul, Macron fiind pe tobogan. Și unde mai pui că Franța are nevoie de reforme structurale. Acolo lupta se va da pentru a opri partidul lui Le Pen, Adunarea Națională, de a prelua președinția și parlamentul. Cert este că ori de câte ori cele două puteri economice și politice principale ale Uniunii Europene nu se mișcă în aceeași direcție, Europa intră în impas.

A început evaluarea bazelor din estul Europei

Imediat după câștigare alegerilor Friedrich Merz (CDU), viitorul cancelar al Germaniei, a pus sub semnul întrebării dacă NATO va rămâne în „forma sa actuală” până în iunie, în lumina comentariilor președintelui Donald Trump, și a subliniat că Europa trebuie să-și dezvolte rapid o capabilitate de apărare independentă. Guvernul american a ordonat o evaluare urgentă a viabilității și necesității bazei militare din Alexandroupolis, Grecia, utilizată pentru transportul de trupe, echipamente militare și muniții, către Ucraina care luptă împotriva Rusiei, potrivit unui raport al publicației grecești Dimokratia.

În același timp Moscova își modifică narațiunile privind confruntarea cu Occidentul și campania sa de propagandă privind invazia pe scară largă a Ucrainei, ca răspuns la activitatea diplomatică recentă inițiată de SUA. Atât Rusia cât și SUA se feresc de acuzații directe. Mass-media de stat rusă a fost instruită să evite să critice administrația președintelui american Donald Trump și, în schimb, subliniază divergența valorilor dintre Statele Unite și Europa. Kremlinul încearcă să-și exercite răbdarea strategică și să obțină un avantaj în negocierile de pace, refuzând să-și modifice poziția sau să ofere noi concesii, deoarece se concentrează pe promovarea relațiilor cu Statele Unite și partenerii din Orientul Mijlociu, ținând deoparte Europa și Ucraina. Europa este croită pe calapodul progresist al Administrației Biden și o ține langa cu noile concepte precum ”cancel culture” și ”woke”.

Europa lui Biden vrea controlul total asupra liderilor, cel puțin așa pare. Democrații sunt în pierdere de viteză la Capitol Hill. Unde mai pui că Uniunea Europeană este într-o perioadă de criza fără precedent de la crearea ei. Pierderea România ar fi un dezastru pentru Bruxelles și o breșe de care va profita Washingtonul. Troica Bruxelles, Paris, Berlin nu-și permite așa ceva chiar dacă prețul este uriaș. Ori Europa revine la conceptul realizat de francezii Robert Schuman şi Jean Monnet la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial ori după 2030 dispare. Trebuie să va semnalez un lucru referitor la trupele de pace din Ucraina în cazul unui acord de pace/armistițiu.

Sfârșitul războiului din Ucraina nu va fi probabil atât de ușor pe cât își imaginează președintele american Donald Trump. Marți, 25 februarie, Kremlinul a negat indirect o declarație a lui Trump potrivit căreia Rusia ar fi deschisă să accepte forțe de menținere a păcii europene în Ucraina. Purtătorul de cuvânt, Dmitri Peskov, a făcut referire la o declarație anterioară că un astfel de pas ar fi inacceptabil pentru Moscova. Rusia s-a declarat în repetate rânduri împotriva staționării trupelor NATO în Ucraina. Din perspectiva ministrului de externe Serghei Lavrov, Moscova ar vedea aceasta ca pe o „amenințare directă” la adresa suveranității ruse, chiar dacă trupele de acolo ar opera sub un alt steag. Așa că discuția despre trupe de pace în Ucraina este prematură, zic și eu.

Trump și Macron s-au ciocnit în privința Ucrainei

Ar fi dificil să descriem întâlnirea lui Emmanuel Macron cu Donald Trump ca pe o ”idilă între bărbați”, dar au existat o mulțime de strângeri de mână calde, președintele francez adresându-se la un moment dat gazdei sale cu apelativul „Dragă Donald”. Macron a zburat luni la Washington pentru a insista ca Europa să participe în viitoarele negocieri dintre SUA și Rusia cu privire la războiul din Ucraina. Cei doi președinți au avut și o întâlnire virtuală de două ore cu liderii G7 împreună cu președintele Ucrainei Volodimir Zelenski. Macron și Trump au susținut apoi o conferință de presă în timpul căreia președintele Franței a declarat că „după ce am vorbit cu președintele Trump, cred pe deplin că există o cale de urmat”. Care o fi acea cale, nu știm.

Președintele Trump și președintele Franței, Emmanuel Macron, au schimbat în mod repetat complimente și gesturi prietenoase în timpul întâlniri la Casa Albă. Dar pe tema Ucrainei, divergența dintre cei doi lideri a fost evidentă. Trump a refuzat să-l numească dictator pe Vladimir Putin, așa cum l-a descris pe președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, și a susținut în mod fals că SUA au cheltuit de trei ori mai mult decât Europa pentru război. El a cerut Ucrainei să semneze pentru SUA documente în care sunt venituri de peste cinci sute de miliarde de dolari din resurse naturale, fără a menționa concesiile rusești. Ucraina estimează că deține resurse naturale „critice”, inclusiv titan, în valoare de 350 de miliarde de dolari în teritorii ocupate de Rusia și numai în valoare de 250 miliarde de dolari în teritoriile ocupate de ea. Macron a corectat afirmațiile lui Trump despre ajutorul european, a precizat că Rusia – nu Ucraina – este de vină pentru război și a insistat că orice armistițiu „nu trebuie să însemne o predare a Ucrainei”.

Întâlnirea a avut loc cu ocazia celei de-a treia aniversări a invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Rusia. Mai mulți lideri europeni au recunoscut ziua vizitând Kievul și promițând sprijinul lor. Între timp, Trump a sugerat că negocierile sale cu Putin ar putea pune capăt luptei „în câteva săptămâni” și a spus că ar putea vizita Moscova dacă s-ar ajunge la un acord de pace. Pe surse se spune ca acestă vizita ar fi pe 9 mai, de Ziua Victoriei, când se poate întâlni și cu președintele chinez Xi Jinping, care a acceptat invitația lui Putin. De asemenea, SUA și-a înfuriat aliații europeni votând împotriva unei rezoluții la Adunarea Generală a ONU care condamna agresiunea rusă și solicita retragerea trupelor ruse din Ucraina. Americanilor li s-au alăturat Rusia, Belarus și Coreea de Nord. Evaluare costului la trei ani după începerea războiului ne spune că peste 100.000 de soldați ucraineni și 150.000 de soldați ruși au fost uciși.

Reconstruirea „lumii ruse”

În cele două decenii care au urmat sfârșitului Războiului Rece, globalismul a câștigat teren în fața naționalismului. Simultan, apariția sistemelor și rețelelor din ce în ce mai complexe – instituționale, financiare și tehnologice – a umbrit rolul individului în politică. Dar la începutul anilor 2010 a venit o schimbare profundă. Schimbarea a început probabil în Rusia. În 2012, Vladimir Putin a încheiat un scurt experiment în timpul căruia a părăsit președinția și a petrecut patru ani ca prim-ministru, în timp ce un aliat loial a servit ca președinte. Putin a revenit la slujba de vârf și și-a consolidat autoritatea, zdrobind orice opoziție și dedicându-se reconstruirii „lumii ruse” și încercând restabilirea statutul de mare putere care se evaporase odată cu căderea Uniunii Sovietice și în același timp rezistând dominației Statelor Unite și a aliaților săi. Poate cel mai important moment din această evoluție a avut loc în 2016, când Donald Trump a câștigat președinția Statelor Unite.

El a promis că va „face America din nou mare” și că va pune „America pe primul loc” – sloganuri care au capturat un spirit populist, naționalist, anti globalist care s-a răspândit în interiorul și în afara Occidentului, chiar dacă ordinea internațională liberală condusă de SUA a crescut. Trump nu mergea doar pe un val global. Viziunea sa asupra rolului SUA în lume a provenit din surse specific americane, deși mai puțin din mișcarea originală America First, care a atins apogeul în anii 1930, decât din anticomunismul de dreapta din anii 1950. Pierderea alegerilor în 2020 a dus la o restaurare a epoci Obama.

Statele Unite își redescopereau postura de după Războiul Rece, gata să susțină ordinea liberală și să oprească valul populist. Într-un fel, acești lideri și viziunile lor evocă „ciocnirea civilizațiilor” pe care politologul Samuel Huntington, scriind la începutul anilor 1990, și-a imaginat că va genera un conflict global după Războiul Rece. Cu Trump la putere, înțelepciunea convențională din Ankara, Beijing, Moscova, New Delhi și Washington (și multe alte capitale) va decreta că nu există un singur sistem și nici un set de reguli convenit. În acest mediu geopolitic, ideea deja slăbită a puterii „Occidentului” se va retrage și mai mult – și, în consecință, la fel se va retrage și statutul Europei, care în epoca post-Război Rece fusese partenerul Washingtonului în reprezentarea „lumii occidentale”.

Țările europene au fost condiționate să se aștepte la conducerea SUA în Europa și la o ordine bazată pe reguli. Susținerea acestei ordini, care s-a prăbușit, va fi lăsată în seama Europei, o confederație de state fără armată și cu puțină putere proprie organizată— și ale cărei țări trec printr-o perioadă de conducere extrem de slabă.

Revizioniști

Antipatia lui Trump față de internaționalism îi aliniază pe Putin, Xi, Modi și Erdogan. Acești cinci lideri împărtășesc o apreciere a limitelor politicii externe și o incapacitate nervoasă de a sta pe loc. Toți presează pentru schimbare în timp ce funcționează în cadrul anumitor parametri auto-impuși. Putin nu încearcă să rusifice Orientul Mijlociu, Xi nu încearcă să refacă Africa, America Latină sau Orientul Mijlociu după imaginea Chinei, Modi nu încearcă să construiască India  în străinătate. Și Erdogan nu împinge Iranul sau lumea arabă să devină otomane. De asemenea, Trump nu este interesat de americanizare ca agendă de politică externă. Simțul său de excepționalism american separă Statele Unite de o lume exterioară intrinsec neamericană.

Revizionismul poate coexista cu această evitare colectivă a construirii sistemului global și cu subțierea ordinii internaționale. Pentru Xi, istoria și puterea chineză – nu Carta ONU sau preferințele Washingtonului – sunt adevărații arbitri ai statutului Taiwanului, pentru că China este ceea ce spune el că este. Deși India nu se află lângă un punct de aprindere global ca Taiwan, ea continuă să-și contestă granițele cu China și Pakistan, care au fost nerezolvate de când India și-a obținut independența în 1947. India se termină oriunde spune Modi că se termină. În mijlocul acestui val în creștere al revizionismului, războiul Rusiei împotriva Ucrainei este povestea centrală. Acționând în numele „măreției” ruse discursurile lui Putin sunt pline de aluzii istorice.

Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, a spus cândva că cei mai apropiați consilieri ai lui Putin sunt „Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare și Ecaterina cea Mare”. Îl interesează pe Putin trecutul? Nu în totalitate sa (numai atunci când îi servește în acțiunile planificate), îl interesează viitorul. Invazia Rusiei din 2022 a fost un punct de cotitură geopolitic asemănător cu cele la care a fost martoră lumea în 1914, 1939 și 1989. Putin a purtat război pentru a împărți sau coloniza Ucraina. El a vrut ca invazia să creeze un precedent care să justifice războaie similare în alte teatre și, eventual, să entuziasmeze alți jucători (inclusiv China) cu privire la posibilitățile unei acțiuni militare perturbatoare. Putin a rescris regulile și nu a încetat să facă acest lucru: pe măsură ce invazia a mers rău pentru Rusia, aceasta nu a dus la izolarea globală a Rusiei. Putin a renormalizat ideea războiului pe scară largă ca mijloc de cucerire teritorială. A făcut acest lucru în Europa, care a reprezentat cândva ordinea internațională bazată pe reguli.

Două scenarii geopolitice 

Războiul din Ucraina inaugurează moartea diplomației internaționale. Într-un fel, războiul a dat startul. De exemplu, grupul BRICS, care leagă în mod oficial China, India și Rusia (împreună cu Brazilia, Africa de Sud și alte țări non-occidentale) a crescut și a devenit mai coeziv. Pe de altă parte, coaliția de susținători ai Ucrainei a devenit mult mai mult decât coaliția transatlantică. Include acum Australia, Japonia, Noua Zeelandă, Singapore și Coreea de Sud. Multilateralismul este viu și bine; pur și simplu nu este atotcuprinzător. În aceasta peisaj geopolitic caleidoscopic, relațiile sunt complexe. Putin și Xi au construit un parteneriat, dar nu chiar o alianță. Xi nu are niciun motiv să imite ruptura nesăbuită a lui Putin cu Europa și Statele Unite.

În ciuda faptului că sunt rivale, Rusia și Turcia pot cel puțin să-și deconflictualizeze acțiunile din Orientul Mijlociu și din Caucazul de Sud. India privește China cu teamă. Și deși unii analiști au început să descrie China, Iranul, Coreea de Nord și Rusia ca formând o „axă”, acestea sunt patru țări profund diferite ale căror interese și viziuni asupra lumii diferă frecvent. Sistemul internațional este marcat astăzi de o instabilitate atât de mare, încât este greu de deslușit direcția exactă în care se îndreaptă răsturnările care îl pândesc. Cu toate acestea, două scenarii prevalează deja asupra celorlalte.

Primul propune ipoteza unei coaliții provizorii între Statele Unite și Rusia. Această „dublă alianță” ar permite Washingtonului să rezolve problema europeană în așa fel încât să-și poată concentra apoi tirul asupra puterii pe care o consideră cea mai amenințătoare, China. Concesiile făcute de Statele Unite Rusiei ar avea ca efect detașarea Moscovei de dependența ei actuală de Beijing, și ar permite Washingtonului să-și țintească mai bine principalul adversar. Al doilea scenariu este cel al unui „triple alianțe”, o alianță între cele trei mari puteri, care ar putea dura atâta timp cât ar fi necesar pentru a satisface obiectivele primare ale fiecăruia dintre parteneri: Groenlanda și Panama, sau chiar Canada, pentru SUA; Ucraina, țările baltice, controlul Ungariei și alte câteva sunt pentru Rusia; Taiwanul și Marea Chinei sunt acum numite „realism diplomatic” sau chiar „realism dur” la Washington (realpolitik – concept creat de Otto Bismarck). Întâlnirea celor „trei țari” la Moscova, pe care Trump a menționat-o ca posibilitate pentru 9 mai, ar oficializa nașterea unei noi „alianțe triple”.

Europa în alertă!

Guvernele europene sunt șocant de nepregătite după zeci de ani de apeluri la trezire. Au trecut aproape patru luni de la victoria electorală a lui Trump, dar păreau să nu aibă niciun plan. Au trecut, de asemenea, trei ani de la invazia Rusiei din 2022, un deceniu de când Trump și mișcarea sa America First au devenit o forță politică majoră, 11 ani de când Rusia a invadat și anexat Crimeea și, probabil, o jumătate de secol sau mai mult de când Washington a început să îndemne Europa să-și asume o responsabilitate mai mare pentru propria apărare. Guvernele europene se străduiesc să creeze un răspuns colectiv, organizând summituri de urgență și asigurări pentru Ucraina că nu va fi abandonată.

Te umflă râsul dacă nu ar fi de plâns. Emmanuel Macron a cerut din nou o "trezire strategică europeană", subliniind totodată că "nu va exista niciun răspuns cu privire la securitatea Europei fără europeni". Președintele francez se teme probabil de un acord direct între Vladimir Putin și Donald Trump încheiat pe la spatele europenilor. Eu ca militar cu studii la Washington spun ca va exista un acord între americani și ruși fără europeni. Europa visează la o securitate și o armată asigurată de europeni. Dar cu ce bani putem construi în sfârșit această Europă a apărării la care se visează?

Președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, a detaliat trei căi de finanțare: creșterea bugetelor naționale cu mai multă flexibilitate în Pactul de stabilitate în ceea ce privește cheltuielile pentru apărare, consolidarea rolului Băncii Europene de Investiții (BEI) și mobilizarea finanțării private. Bugetul european rămâne foarte modest (1% din PIB-ul european) și dacă s-ar aloca o pondere tot mai mare proiectelor militare, probabil că ar fi necesară tăierea în altă parte, în Politica Agricolă Comună sau în fondurile de coeziune. Alegeri dificile... Se vorbește și despre solicitarea celor 80 de miliarde de euro de capital de la MES (Mecanismul European de Stabilitate) care zac într-un seif fără să fi fost vreodată folosite.

Pentru Europa, riscul unei confruntări militare crește abrupt!

După cum Putin a precizat în cele două proiecte de tratate ale sale cu Statele Unite și NATO, prezentate în 2022, înaintea invaziei, scopul său este ca Rusia să recâștige poziția Uniunii Sovietice din tinerețea sa: controlul asupra Europei de Est, a majorității Europei Centrale și cel puțin a părților din sud-estul Europei și, în consecință, dominația într-o Europă care a fost în mare parte abandonată de Statele Unite după al Doilea Război Mondial. Succesul Rusiei în Ucraina nu înseamnă doar că Putin va încerca în curând să facă tot ce este necesar pentru a pune restul Ucrainei sub controlul său.

De asemenea, are privirea asupra Moldovei și Georgiei, cea din urmă fiind deja dominată de un regim prietenos cu Rusia. În continuare, el ar aștepta momentul potrivit pentru a ataca o țară NATO folosind metode convenționale, hibride sau alte metode și va merge mai departe cu schimbarea regimului și a ocupația. Scopul principal ar fi acela de a demonstra că fiecare țară este pe cont propriu - că solidaritatea occidentală, așa cum este exprimată în articolul 5 al NATO și clauza de apărare reciprocă a Uniunii Europene, sunt fantezii fără fundamente. Din partea SUA, președintele Donald Trump poate presupune că încheierea războiului îi va spori prestigiul global și poate chiar îl va recompensa cu un Premiu Nobel pentru Pace.

La rândul său, președintele rus Vladimir Putin vrea să creadă că a readus puterea Rusiei la astfel de înălțimi încât negociază viitorul Europei direct cu Statele Unite. Totuși, aceasta este doar o parte a poveștii. Economia Rusiei și bugetul de stat sunt supuse unei presiuni imense, iar Putin știe că războiul a devenit nesustenabil financiar. Cel mai urgent obiectiv al său, așadar, ar putea fi obținerea unor concesii americane pe frontul sancțiunilor.

O viziune asupra situație geopolitice

În primul mandat al lui Trump, peisajul internațional a fost destul de calm. Nu au fost războaie majore. Rusia părea să fi fost cuprinsă de febra pregătirii războiului din Ucraina. Orientul Mijlociu părea să intre într-o perioadă de relativă stabilitate facilitată parțial de Acordurile lui Abraham ale administrației Trump, un set de acorduri menite să îmbunătățească ordinea regională. China părea a nu fi ahtiată acum după Taiwan; nu s-a apropiat niciodată de invadare. Și în fapte, dacă nu întotdeauna în cuvinte, Trump s-a comportat ca un președinte republican tipic. El a sporit angajamentele de apărare ale SUA față de Europa, primind două noi țări în NATO. Nu a încheiat niciun acord cu Rusia. A vorbit dur despre China și a manevrat pentru avantaj în Orientul Mijlociu.

Dar astăzi, un război major se derulează în Europa, Orientul Mijlociu este în dezordine, iar vechiul sistem internațional este în zdrențe. O confluență de factori ar putea duce la dezastru: de la erodarea în continuare a regulilor și a granițelor, la comunicarea rapidă pe rețelele sociale și disperarea crescândă a statelor mijlocii și mai mici, care resimt prerogativele necontrolate ale marilor puteri și se simt în pericol de anarhie internațională. Este mai probabil să izbucnească o catastrofă în Ucraina decât în Taiwan sau Orientul Mijlociu, deoarece potențialul de război mondial și de război nuclear este cel mai mare în Ucraina. Președintele american Donald Trump a promis de mult că va pune capăt războiului din Ucraina. Statele Unite nu numai că au implicat Rusia în discuții de pace în Arabia Saudită fără participarea Europei sau a Ucrainei, ci au cerut, de asemenea, ca Ucraina să predea teritoriul Rusiei și o mare parte din resursele sale naturale și infrastructura economică Statelor Unite.

Trump a exclus aderarea Ucrainei la NATO. În plus, Washingtonul insistă că țările europene trebuie să cheltuiască 5% din PIB pentru apărare și să își asume responsabilitatea de a apăra Ucraina, în timp ce Statele Unite se pregătesc să-și reducă prezența militară în Europa. Chiar dacă oficialii americani au semnalat că încă susțin NATO, administrația Trump conduce acum cea mai cuprinzătoare refacere a peisajului de securitate al Europei de la extinderea NATO în anii 1990 – sau, dacă ruptura transatlantică se adâncește, de la crearea NATO în 1949.

Varianta video a editorialului, AICI