O furnică nu-şi dă niciodată seama ce se întâmplă în realitate în muşuroi.
E ocupată să trudească, nu are imaginea de ansamblu, e îngrijorată doar de firul de iarbă care i-ar putea deveni obstacol. O furnică e stresată doar de următorul centimetru care îi stă în faţă. Oamenii care reuşesc să vadă diferenţele dintre ei înşişi şi furnici, tot mai puţini, sunt fericiţi. Despre unul mi-a povestit o colegă care a respirat, săptămâna trecută, aerul Greciei. Undeva, pe un ţărm, a intrat în vorbă cu un bărbat de 75 de ani „care arăta de cel mult 60”. Era jovial, avea o casă decentă şi un aer de om normal, mulţumit cu sine şi cu tot ce era în jurul lui. „Ce slujbă aveţi, de vă permiteţi să vă simţiţi bine?”, l-a întrebat colega mea. „Exact asta e slujba mea, să mă bucur de viaţă”, i-a răspuns omul, fără să epateze. Nu era vreun star de cinema sau cine ştie ce VIP. Era un simplu pescar şi trăia acolo, din pescuit, împreună cu soţia lui, de-o viaţă. Era mulţumit şi dacă prindea mult peşte şi dacă prindea mai puţin.
Liana, o prietenă care şi-a luat o pauză de trei luni de la treburile bucureştene pentru a cunoaşte Amazonul, cu rucsacul în spate, spunea ceva bizar: „Aş vrea să întâlnesc din ce în ce mai mulţi oameni care pot să-şi deschidă o bere la trei după-amiaza. Sau la 11 dimineaţa, dacă aşa vor.” Liana ştia bine ce spune, identificase un detaliu pur şi simplu.
În weekend, am văzut oameni liniştiţi pe aleile de la Muzeul Satului, unul dintre locurile cele mai romantice din Bucureşti. E un nu-ştiu-ce acolo. Poate de vină sunt casele, energia lor (e o explicaţie pentru cei care cred în aşa ceva). Poate faptul că, acolo, e, incredibil, linişte. Poate verdeaţa e de vină, poate studenţii la arte plastice sau alţi artişti, profesi o nişti ori amatori, care mereu îşi găsesc de lucru în zonă. Sau poate că tocmai oamenii care colindă aleile sunt alt fel (nu oricui îi vine să meargă să vadă nişte case de ţărani). Nu ştiu cum să definesc exact ce e acolo, dar pot să jur că am întâlnit oameni mulţumiţi, care păreau să se bucure de acea zi. E drept, mulţi vorbeau limbi străine.
Am pomenit despre toate acestea într-o zi ploioasă de luni, la o oră la care contemporanii mei aleargă după tramvaie, se îmbrâncesc la intrarea în vagonul de metrou, se claxonează la intersecţii, trântesc uşi, privesc cu obidă peste gardul vecinului, înjură, fac rău şi-şi mai adaugă un rid la colţurile ochilor. O droaie de deştepţi exersează business planuri, fac şi refac bugete lovite de criză, adorm cu grija cursului leu-euro. Se perpelesc de grija duşmanilor încă neştiuţi, îşi recită învăţătura „Decât să plângă mama mea, să plângă mama lui”.
Unii îşi imaginează că trebuie să-i fraierească pe ceilalţi mituindu-i cu mici, bere, şepci şi pungi din plastic frumos colorate. La asta se reduce combativitatea lor, imaginaţia lor, oferta lor politică. Ceilalţi, mituiţii, înhaţă ce li se dă, şi dintr-o parte, şi din alta, ca nişte furnici care atâta ştiu: să care bezmetic grăunţe în muşuroi, să fie.
Euroalegerile de luna viitoare sunt primele la care românii participă deodată cu ceilalţi europeni. Dar asemănările se opresc aici. Îmbibaţi de stresul cotidian, românii par nişte ciudăţenii, în comparaţie cu ceilalţi membri UE care au învăţat să trăiască, asta dacă vor fi uitat vreodată.
Comentaţi şi pe www.calinhera.blogspot.com
Recomandările noastre
