Alte superstiţii, că viaţa de umblător pe drumuri de ape te îmbie la aşa ceva, sunt să nu fluieri pe covertă, să nu calgi pragul când intri într-o încăpere sau să nu laşi cheile pe masă că atragi ghinionul. Mai sunt şi altele şi m-am procopsit şi io cu câteva din ele, chit că acu' stau mai mult la uscat.
Acu' fo 23 de ani, prin toamna lu' '95, eram îmbarcat pe mineralierul de 65.000 TDW Bujoreni şi scriam reportaje de călătorie pentru Evenimentul zilei. Ridicasem ancora din Zhangjiang, un port din sudul Chinei cu destinaţia Shanghai, unde urma să fim urcaţi pe doc, într-un şantier de pe o insulă de pe Yangtze. Nava era „în balast”, că doar ce descărcasem şi nu era navlu pe relaţia asta pentru un „balaur” de 264 de metri lungime. Meteorul nu suna prea bine. În faţa noastră era coada unei furtuni babane drept pentru care comandantul Radu Bogdan, un tip cam ţepos, da' excelent marinar, luase decizia să "balasteze", adcică să inunde cu apă de mare două dintre cele 11 magazii ale navei. Eram undeva la sud de Taiwan, la intrarea pe strâmtoarea Formosa. Marea Chinei de Sud căpătase, la amurg, o culoare stranie, spre vişiniu. Aproape toţi cei de la punte eram strânşi, ciopor, în timonerie. Fumam şi stâteam la cioace, spre dezgustul „jupânului” care era nefumător. Cum depănam noi „plăci” mai vechi sau mai noi, se trezeşte un ţigan turc, de prin Piaţa Chiliei, din Constanţa, timonier de meserie şi cam taciturn din fire, să povestească el cum, cu nu ştiu câţi ani înainte, mai fusese cu un vapor pe Formosa şi, într-o furtună, lua vaporu' nişte „benzi” de a trebuit să scoată apa cu canţarola din comanda vaporului. Harfă veche şi răsuflată, da' amuzantă, cu condiţia ca nava să fie la cheu, prinsă bine cu două şpringuri şi minim trei parâme. Nici nu termină ăla de povestit că ne-a atins o pală de vânt de s-a zguduit barabafta noastră ca la cutremur, că aveam o suprafaţă velică mai mare ca a clipperelor de acu' 150 de ani. Nu mai zic ce şi-a luat turcul de la echipaj. Era un un uragan în toată regula. Mă rog, am avut noroc că era pe final. Americanii îi zic Hurricane, japonezii – Taifun, australieni – WillyWilly şi de fapt e un ciclon. Ne-a zburătăcit fo două zile, de bucătarul lega cratiţele cu saulă de plită şi şeful mecanic se culca pe jos în cabină.

"Planul înclinat” de la Shanghai

Am ajuns la Shanghai, vaporul a urcat pe doc şi echipajul a fost anunţat să nu mai folosească toaletele din cabine, că se demontase tubulutarura de la tancul de fecale şi exista riscul să-ţi faci nevoile în capul motoriştilor. Pe doc era o budă comună. Numa că, surpriză, era una nemaivăzută de ai noştri. Intrai înăuntru şi dădeai peste un set de fo duzină de cabine mititele. Mă bag io într-una şi cât-p-aci să cad într-un „canal” de faianţă adânc de cam 30 de centimetri şi lat cam tot atâta. Canalul era în faţă şi ca să-ţi faci treaba trebuia să te pui peste el, întocându-te la 90 de grade, înainte să te despachetezi. Funcţiona simplu, pe baza „planului înclinat” şi curgea apă nonstop. Ideea era să nu prinzi pe vreunu' sau mai mulţi în cabinele din „amonte” că, în timp ce stăteai pe vine, îţi defilau pe sub nas produsele finite ale chinezilor şi compatrioţilor tăi. Ghinion. Eu eram în „aval”. Eh, bine că scăpasem de „bulău”. Ce mai conta…