Sursa foto: Arhiva EVZSurse diplomatice iraniene, a căror identitate a fost trecută sub tăcere din motive obiective de către comentatorii de la The New York Times, au confirmat o ipoteză vehiculată în media internaționale. Teheranul a acceptat dialogul pentru pace cu Statele Unite în urma demersurilor diplomatice insistente ale Pakistanului – aspect de notorietate - dar și a unei intervenții de ultim moment a Beijingului. Aceasta din urmă a fost hotărâtoare.
Chinezii au cerut Teheranului ,,maximă flexibilitate’’ față de Washington. Trump însuși, întrebat de corespondentul la Washington al agenției France Presse, a susținut indirect această versiune a faptelor. ,,Cam așa a fost’’ - a spus liderul de la Casa Albă. Karoline Leavitt, purtătorul său de cuvânt, a zis direct: „au fost discuții la nivel înalt cu China, privind Iranul’’.
Teheran: ,,China va fi garantul păcii în Orientul Mijlociu’’
De cealaltă parte, purtătorul de cuvânt al MAE chinez a afirmat – în stilul autorităților de la Beijing – că „încă de la începutul războiului, China a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a promova pacea și a pune capăt conflictului’’.
„Ministrul nostru Wang Yi – a adăugat diplomatul chinez, dezvăluind un detaliu semnificativ – a avut 26 de convorbiri telefonice cu omologii din țările interesate, iar trimisul special chinez a continuat dialogul pe teren, în Orientul Mijlociu, cu toți protagoniștii crizei’’.
În același context, un diplomat iranian de rang înalt, ambasadorul la Beijing – Abdolreza R. Fazli – a mers mai departe cu declarațiile, introducând o nouă perspectivă asupra problemei, care pune într-o altă lumină perioada care va urma războiului. La 8 aprilie, în conferință de presă, diplomatul a afirmat: „Iranul își dorește ca China să devină unul din garanții păcii și securității regionale, o garanție bazată pe încredere’’.
„China și Rusia – a continuat Fazli, extinzând spre nord contextul geopolitic – au fost adevărate națiuni prietene în momentele dificile pentru Iran. Sunt adevărații noștri parteneri strategici’’.
Cum s-a ajuns aici și care sunt resorturile care au condus la decizia Chinei de a se implica – într-un mod pseudo-rezervat, aș spune – vom vedea în rândurile de mai jos.
La sancțiunile lui Trump, ayatollahii au găsit soluția: China
Istoria este veche, dar partea care ne interesează începe odată cu debutul primului mandat al lui Donald Trump, în 2017. Noul șef al administrației de la Casa Albă căuta o formă practică, rapidă, de a priva regimul ayatolahilor de la Teheran de principala sursă externă de venituri: exportul de țiței. Sancțiunile impuse au condus la reducerea la jumătate a acestora în doi ani, 2018 și 2019.
În acest timp, regimul iranian a găsit o soluție. China era dispusă să absoarbă întreaga producție a Iranului. La un preț redus față de cel al pieței, să ne înțelegem. Doar în 2025 – ca să ne referim la o perioadă apropiată de zilele noastre – China a importat 1,4 milioane de barili pe zi din Iran, respectiv 80% din exportul Teheranului.
Soluții de eludare a sancțiunilor și apropiere politică
Raportul energetic dintre cele două state – urmat de cel politic și militar – a devenit astfel structural după ce, o bună perioadă de timp, a trecut prin faza de „oportunitate forțată’’.
Pentru a trece pe sub radarul sancțiunilor impuse exporturilor iraniene de țiței, chinezii au înlocuit beneficiarii. În locul coloșilor energetici de stat – SINOPEC, SNP, între alții – au apărut clienți noi, rafinăriile private, necunoscute în circuitele financiare globale. În acest mod, Iranul a continuat exportul la prețuri mai mici, dar cu acumulare sigură de resurse financiare și garantarea importului de tehnologie și alimente.
La vremea respectivă, China nu avea interesul să sfideze deschis Statele Unite în dosarul iranian – și a găsit formulele necesare – dar în același timp a continuat să-și protejeze un partener util, pe segmentele energetic și strategic.
China renunță la postura de observator pasiv ...
Când a cerut „maximă flexibilitate’’ Teheranului, Beijingul a făcut-o în interesul său și doar în subsidiar, al Iranului. Complexitatea și gradul ridicat de pericol al situației, determinate de intervenția Statelor Unite și Israelului în Iran, au făcut ca China să renunțe la postura de observator pasiv acceptând dialogul ad hoc cu Washingtonul. În paralel, a folosit pârghiile economice masive și sigure în relația cu Iranul. În acest context, se poate afirma că Pakistanul a fost „fața vizibilă’’ a medierii între America și Iran.
Să ne amintim că la începutul anilor ‘70, Pakistanul a asigurat un canal de legătură – în vederea normalizării relațiilor chino-americane – între Washington și Beijing. „Careul de ași’’: Henry Kissinger-Richard Nixon-Mao Zedong-Ciu Enlai a înțeles bine contextul geopolitic al vremii. Trebuie să adaug aici că și România de atunci a asigurat un canal diplomatic – poate cel principal – între cele două capitale.
... și vrea să fie garantul stabilității în regiune
Hiperactivitatea diplomatică a Beijingului – ilustrată perfect de cele 26 de apeluri strategice ale lui Wang Yi și întărită de afirmațiile fără precedent ale ambasadorului iranian la Beijing - este mult mai mult decât un exercițiu de imagine.
În esență, este confirmarea perspectivei unei noi arhitecturi de putere. China nu mai este doar un partener comercial „tăcut” al Teheranului sau Islamabadului; ea vrea să fie garantul unei stabilități alternative în regiune, profitând de vidul lăsat de politicile deficitare ale Washingtonului din ultimii ani. Cu Trump, lucrurile s-au schimbat, dar oare nu este cam târziu?
Concluzii chinezești și ... monetare
În acest peisaj complex, unde dialogul Washington-Teheran trece acum prin filtrul Beijingului, Orientul Mijlociu încetează să mai fie un simplu teatru de operațiuni militare și devine piesa centrală a unei strategii de emancipare față de hegemonia occidentală. Influența Chinei în Pakistan și rolul de mediator în Golful Persic sunt doar preambulul unei ambiții mult mai profunde, care depășește sfera tratatelor de pace și a frontierelor geografice.
Adevărata bătălie pentru supremație abia acum începe să se contureze, mutându-se de pe terenul tacticii diplomatice pe cel al arhitecturii financiare globale. Dincolo de telefoanele lui Wang Yi și de conferințele de presă de la Beijing, se simte pulsul unei schimbări tectonice: dorința Chinei de a transforma yuanul într-o monedă de referință, capabilă să sfideze dominația „regelui” dolar.
Acesta este motivul pentru care, într-o analiză viitoare, vom explora cum actualele conflicte influențează strategia Chinei pe acest segment și ce înseamnă, în context, eșecul unor tranzacții precum cele cu obligațiunile ADNOC din EAU. Vom vedea cum blocul BRICS, gândit ca un contrafort la influența americană, devine vectorul prin care China încearcă să rescrie regulile jocului monetar mondial. Desigur, America nu stă pe loc...
