Evenimentul Zilei > Actualitate > „Bucuresti, dragostea mea”
„Bucuresti, dragostea mea”

„Bucuresti, dragostea mea”

Nenumarate carti sunt marturie a frumusetii "Micului Paris" de odinioara.

O ametitoare sinteza a contrariilor – acesta este numitorul comun al scrierilor despre Bucuresti, fie ca-i vorba de notele de drum ale calatorilor straini de vreo trei veacuri incoace, fie ca ajungem in zilele noastre, la Dominique Fernandez sau Catherine Durandin, la cercetarile Constantei Ghitulescu („In salvari si cu islic”) ori la incitantele supozitii ale Danei Harhoiu („Bucuresti, un oras intre Orient si Occident”).

Toata lumea se arata, rand pe rand, incantata sau, deopotriva, oripilata de aiureala arhitecturala, labirintul ucigator (sau hipnotizant) al ulitelor, de abundenta manifestarilor religioase paralel cu desfraul, domnia faradelegii si hedonismul atoatenepasator, de amestecul halucinant al cersetorimii omniprezente cu aristocratia cea mai fina, mozaicul etnic, moral si stilistic, amestecul de mentalitati antinomice, de faptul ca, pur si simplu, de-a lungul a o suta de metri treci din Karaci in Place des Vosges, din medievalitate in postmodernism si din ruralitatea indoeuropeana in plin fast hollywoodian, cu cartiere sarbo-bulgare, turco-armenesti, grecesti, evreiesti, cu colturi italiene, albaneze si arhitecturi tipic frantuzesti, dar si cu biserici anglicane, temple masonice, moschei, cartiere (astazi) chinezesti s.a.m.d.

„Orasul contrastelor”

Gandit belaliu si croit alandala, menit a fi o simpla halta, de schimbat caii si alimentat echipajul, intre Giurgiu si Targoviste, Brasov sau Curtea de Arges, Bucurestiul – oras al placerilor, bisericilor, berariilor si gradinilor (verzi sau… de vara) – s-a dezvoltat invariabil intre blestem si binecuvantare. Ceea ce i-a facut blazonul i-a facut si nimicnicia, ceea ce l-a salvat l-a si condamnat.

De aici si marea schisma dintre perspectiva euforica si cea sulfuroasa asupra orasului. Dintre paseismul viziunii patriarhale si, la antipod, viziunea patologica, daca mi se accepta termenul.

Sigur, cea dintai predomina la modul absolut, Bucurestii insemnand intai de toate farmecul cafenelelor „istorice”, al hanurilor si chiolhanurilor grandioase cu tarafuri de pomina, al rafinamentului gastro-etilico-vestimentar, al inconstientei ludice, care „trece fluierand prin istorie”, orasul spriturilor sirotate la umbra nucului batran, cu femei iubarete, viata ieftina, belsug in toate, administratie corupta si arnautime apriga.

Dar nu e mai putin adevarat ca valului placut aromitor de pagini semnate in ultimii ani, in acest sens, de nume precum Andrei Plesu, Andrei Pippidi, Ioana Parvulescu, Irina Nicolau si Ioana Popescu, Ioan Bulei, Radu Anton Roman, Sergiu Singer, Silvia Kerim, Constantin Olariu si multi altii, ca si suitei de albume superbe precum cele editate la NOI Media Print (Matei Cazacu, „Romania interbelica”, Ioana Nicolaie si Ovidiu Morar, „Bucuresti metropola europeana”), la Tritonic (Narcis Dorin Ion, „Bucuresti. In cautarea micului Paris”) sau Fundatia Pro (Emanuel Badescu, „Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I”) ori de Veolia (Sorin Toma, „Bucuresti, dragostea mea”) li se opun in chip dramatic, as spune, un album devastator cum este „Lectorul de imagini”, de Bujor Nedelcovici („Vandalism arhitectural in Bucuresti, 1980-1987”), dar in special cartile scrise sau coordonate de Adrian Majuru.

Biblioteca pentru edili

M-am gandit adeseori ce frumos ar sta in birourile de protocol ale edililor Capitalei, de nu si prin ambasadele noastre, o colectie de – cat sa zic: 50? 100? – carti despre Bucuresti.

In fond, alcatuirea acestei minibiblioteci cred ca nu ar costa nici cat un kilometru  din aberanta inflatie de borduri menite in chip absurd a suplini vizual gropile din carosabilul acestui „oras neiubit”, cum l-a numit Andrei Plesu, capitala improvizata, hartanita, violata la infinit si care astazi sta cu maruntaiele-n soare intr-o „vesela” asteptare apocaliptica.

POVESTE

„Intoarcere in Bucurestiul interbelic”

In Bucurestiul interbelic, oamenii au simtit si rafinamentul extrem, si opacitatea grosolana, a avut generosi si ticalosi, echilibrati si fanatici, lucizi si fantasti. Lumea lor nu era nici paradis, nici infern, ci o lume normala, o lume a tuturor posibilitatilor si un loc sub soare ca oricare altul. Bucurestiul interbelic este locul unde s-a intamplat totul, ne spune Ioana Parvulescu.

> Humanitas, pret 29 de lei

STRAZI VECHI

Mahalaua de ieri si azi, cu doua fete

In urma cu cativa ani, pe cand aveam in „Ziarul de duminica” o rubrica dedicata minunatelor moravuri ale urbei noastre, m-am impotrivit manierei reductioniste prin care Adrian Majuru (39 de ani, coordonatorul Muzeului de Arta Populara Dr. Nicolae Minovici si care debuta in 2003 cu „Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta”) inchinga orasul exclusiv in aburii pestilentiali ai mizeriei, saraciei endemice si degradarii biologic-edilitare, ai prostitutiei, alcoolismului, dementei suicidare, pe scurt: ai patologiei si degenerarii.

Cu timpul, severitatea mi s-a domolit, ba chiar a dat in admiratie, pe de o parte in fata harniciei editoriale a lui Adrian Majuru (care detine rubrici in mai multe reviste, coordoneaza seria „Bucurestiul subteran” la Paralela 45, a facut istoria familiei Minovici, o carte despre Bucurestii albanezilor s.a.m.d.), iar de cealalta – din pricina strictei realitati: ca orice intreg urban cumsecade, Bucurestii au deopotriva solaritatea si intunecimile, splendorile si mizeriile, sanatatea si bolile care-i definesc normalitatea inclusiv in contexte morbide.

Expozeurile dedicate cersetoriei, delincventei etc. in cartile coordonate de Adrian Majuru ajung, astfel, sa faca pereche cat se poate de natural cu destinele cuprinse in „Povestea caselor”, tulburatoarea antologie alcatuita in 1999 de Andreea Deciu si prefatata de Alexandru Paleologu, la Editura Simetria, volumelor de istorii orale realizate de Zoltan Rostas („Chipurile orasului”), admirabilei suite de „povesti ale doamnelor si domnilor din Bucuresti” inregistrate de Victoria Dragu Dimitriu, la Editura Paideia, toate stand sub semnul „neointerbelic” al boieriei nostalgice si bunei resemnari.

Evolutia geografica a unui oras

Am invatat, prin urmare, in ultimii ani, ca nu doar savoarea flanarii prin vechi colturi ale orasului (v. recentul succes de la Humanitas, Alexandru Ofrim, „Strazi vechi din Bucurestii de azi”) sau ratacirile pline de invataminte prin Cimitirul Bellu pe urmele fotografiilor lui Paul Filip sunt prilejuri de folos si placere, dar si lectura unor cercetari istorico-stiintifice (Nicolae St. Noica, „Banca Nationala a Romaniei”, Petre Oprea, „Sculpturi decorative pe cladiri bucurestene”, Vintila M. Mihailescu, „Evolutia geografica a unui oras”, Adrian Rezeanu, „Toponomie bucuresteana”, ca sa nu mai spun de extrem de folositoarea lucrare a lui Radu Olteanu, incorporand o munca uriasa, „Bucurestii in date si intamplari”, Paideia, 2002).

Iar daca se va indemna cineva sa realizeze echivalentul actualizat al antologiei lui Radu Albala din 1962, „Bucurestii in literatura”, apoi, cum se spune, mai venim de-acasa.