Fotbalul românesc a bifat, luni seara, cea mai importantă performanță la nivelul naționalei de tineret. „Tricolorii” s-au calificat în premieră în semifinalele unui Campionat European, după ce au câștigat o grupă teribilă, cu Anglia, Franța și Croația. Elevii lui Mirel Rădoi au devenit și olimpici, pentru că și-au asigurat un loc la Tokyo.

Seara din Pipera

Sunt mulți ani de atunci. Mai bine de un deceniu. În vila din Pipera, Gică Hagi desface o sticlă de vin roșu. Marilena, soția sa, intuiește că e ceva important. „Mari, vreau să investesc într-o academie de fotbal. Imposibil să nu reușim”. Marilena nu stă prea mult pe gânduri. „Cam cât, Gică?” „Atât cât va fi nevoie”. Soția celui mai mare fotbalist român n-a cerut timp de gândire. „Bine, Gică. Îți vom fi alături”. Kira și Ianis, încă mici, n-au înțeles ei prea bine ce hotărâre luaseră părinții lor. Aveau să-și dea seama un pic mai târziu.

 După o perioadă, Hagi și-a vândut vila din Constanța și s-a mutat la hotel, la Iaki. Nu mai stătuse zi de zi într-un hotel, de pe vremea când era junior la Luceafărul sau de când era tânăr fotbalist la Sportul și locuia la căminele din Regie. Din lotul naționalei, 10 jucători au legătură cu FC Viitorul. Sunt sau au fost componenți ai echipei dobrogene. Al 11-lea, Denis Drăguș, a ratat Europeanul, din cauza unei accidentări apărute în ultimul moment.

Scuze pentru 3 minute întârziere

Am plecat luni dimineața cu avionul până la Bologna și, de acolo, la Cesena, cu trenul. Meciul cu Franța, decisiv pentru o calificare istorică în semifinale și la Olimpiada de la Tokyo, merita privit din tribuna arenei „Dino Manuzzi”. Timpul ardea. Plecare cu întârziere de pe Otopeni, aterizare așișderea la Bologna. Fuga la Stazione Centrale, gara de unde se pleacă spre Cesena. Am un tren la 15 și 32, care ajunge la 16.40. Meciul era la 21.00, ora Italiei. Trenul vine cu 3 minute întârziere și cu scuze repetate la megafoanele gării. Dacă eram în România, aș fi pus scuzele și excesul de zel al funcționarului pe seama căldurii infernale de afară.

Cesena nu e cine știe ce ca oraș. E și o mare sărbătoare în centru, seamănă cu târgurile câmpenești din orașele noastre de provincie. Hot-dog, hamburger, bere, alviță, bomboane, alune de tot felul, suveniruri și haine made in China. N-avem timp de niciunele.

 

Grofii de la Bruxelles, icter mecanic

 

n Giardino Publico e fan zone-ul românesc. Verdele copacilor se amestecă la greu cu galbenul tricourilor purtate de suporterii români. Din boxe și din inimile fanilor se cântă „Deșteaptă-te, române!”. Dar și „Noi suntem români!”, „Treceți batalioane române, Carpații!”. Cesena are spre 90.000 de locuitori, dar orașul în care au jucat Pancu și Mutu e sub dominația celor vreo 10.000 de compatrioți care au colorat în galben nu doar Giardino Publico, ci chiar întregul oraș. Nici nu trebuie să întrebi care e direcția spre stadion. Șuvoiul galben te duce într-o singură direcție.

E atâta mândrie și atâta demnitate pe fețele și în inimile acestor români veniți de peste tot, că dacă ar vedea grofii de la Bruxelles, ar da în icter mecanic!

Lucescu, Mutu, Pancu

Pun ochii pe o terasă ascunsă la umbră, numai bună de un popas și de un pahar de prosecco de la mama lui. Alături, un mini-market care are și stand de ziare. La ei, găsești ziare mai peste tot. Cumpăr Gazzetta dello Sport, n-am avut timp nici în aeroport, nici în gară. Din paginile roz ale celui mai mare ziar de sport, italienii încă mai speră în calificarea squadrei mici în semifinale. Un succes al nostru sau o victorie a Franței la 3 goluri, astea-s variantele bune pentru ei. Cum au ajuns italienii la mâna noastră! Pe o coloană de sus până jos, interviu cu Mircea Lucescu despre venirea lui Fonseca, cel care i-a urmat la Șahtior, pe banca Romei. Pentru italieni, marele antrenor român a rămas un reper.

Barmanul, Domenico, e fan Inter și, normal, Cesena. Îi povestesc despre Lucescu, despre Mutu, Pancu… E în al nouălea cer! Mai rupe dopul de la o sticlă și ciocnim un pahar. Pune pe tavă o felie de pizza, salami, pufuleți și alune. „Omaggio!”

Rădoi s-a transformat într-un leu

În fața intrării VIP de la „Dino Manuzzi”, Gabi Berceanu, ofițerul de presă de la naționala mare, și Kitty Popescu, ofițerul de presă de la U 21, au ieșit la o țigară și, dacă se poate spune, o gură de aer. Au ceva emoții născute din modificările făcute de Mirel Rădoi. Sunt și obosiți, după ce au tras pentru site-ul și Facebook-ul FRF, cum se trăgea pe vremuri la „23 August”. Uzina, nu stadionul. Deosebirea că la uzină nu se lucra cu metafore… Ca și orașul, stadionul e pictat în galben. Am stat chiar deasupra băncii noastre de rezerve.

La încălzire, Rădoi părea calm. Pe parcursul meciului a devenit leu. Și cât l-am mai luat noi peste picior pe băiatul fără BAC și fără licență! Scuze e prea mult să-i adresăm, dar mulțumiri, am putea.

Mulțumim, Mirel Rădoi! Meciul a fost intens doar între cele două careuri de 16 metri. Ambele echipe și-au dat seama că n-are rost să se omoare între ele. Asta era valabil în luptele de gladiatori, dar Imperiul Roman a căzut demult…

 

A fost odată în America

S-a terminat! Suntem în semifinalele Euro Under 21 și la Olimpiada de la Tokyo. Performanță de două ori istorică. Am mai fost în semifinalele unei competiții fotbalistice în 1981, în Australia, când cu „cangurii” Gabor, Andone, Balint, Rednic… Romulus Gabor a fost desemnat atunci cel mai bun junior din lume. Cu fotbalul la Olimpiadă n-am mai fost din 1964, de la Tokyo. Tot Tokyo, a naibii coincidență!

În înaltul tribunei VIP, Andrei Vochin, de care mă apropie vreo 27 de ani de meserie, e și emoționat, și agitat. Încearcă să afle dacă vom juca împotriva Germaniei la Reggio Emilia sau la Bologna. Până la urmă, va fi Bologna, joi, de la ora 18, aici, 19 la București. Bologna, venim! Tokyo, venim!

În fața tribunelor pline de români mândri, demni și fericiți, jucătorii noștri fac plecăciuni. Mă uit la Ianis și mă gândesc la seara în care, în vila din Pipera, tatăl lui a decis să pună averea și viitorul familiei Hagi la bătaie… Ies în stradă. Se cântă, se scandează „Rooo-mââââ-niiiaaaaa!”. Acum 25 de ani, vremea Generației de Aur, în America, la București și peste tot în țară se cânta, se plângea și se scanda la fel.

 

 

Te-ar putea interesa și: