Bogdan Cristian Iacob, secretarul Consiliului ştiinţific al IICCMER, consideră că sondajul realizat de CSOP relevă pericolul încetăţenii unei memorii selective cu privire la comunism, bazată în principal pe experienţa personală.

EVZ: Sondajul realizat de CSOP, la iniţiativa IICCMER, arată că în ultimii patru ani a crescut numărul celor care consideră comunismul o idee bună, iar suprapunerea parţială peste criza economică este o explicaţie a acestei tendinţe. Ce alţi factori au mai determinat acest rezultat? Bogdan Cristian Iacob: Creşterea numărului celor care consideră comunismul o idee bună este relativă. În ultimii zece ani o serie de sondaje au oferit procente pentru acestă întrebare. Putem observa că rezultatele acestora au oscilat în jurul pragului de 50%.

În plus, dacă nu există o strategie coerentă de politici publice care să susţină o pedagogie a memoriei colective a trecutului comunist, apare pericolul încetăţenirii unei memorii selective, care rareori depăşeşte planul individual şi care devine amnezică faţă de natura represivă a regimului. Iar în condiţii de criză economică astfel de tendinţe se accentuează.

Cercetarea relevă un paradox major al percepţiei publice asupra comunismului: regimul comunist a fost unul ilegitim însă sub comunism se trăia mai bine, iar liderii comunişti Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu au făcut multe lucruri bune, ce ar trebui consemnate în manualele de istorie. Poate IICCMER să reducă aceeastă falie din mentalul colectiv? Pe de o parte, opiniile favorabile sancţionării colaboratorilor cu Securitatea, înfiinţării unui Muzeu Naţional al Dictaturii Comuniste, a unei zile comemorative scot în evidenţă un fond de aşteptare important pentru adoptarea unor politici precise presupuse de asumarea trecutului. Mai mult decât atât, o majoritate a respondenţilor consideră că natura regimului a fost una represivă.

Falia între astfel de percepţii şi cele care ţin de evaluarea pozitivă a vieţii în comunism sau a liderilor PMR/PCR dovedeşte că în spaţiul public nu s-a reuşit încă informarea populaţiei asupra responsabilităţilor individuale pentru crimele şi abuzurile perioadei comuniste. În plus, cred că exista un deficit major în explicarea politicilor specifice care au stat la baza funcţionării partidului-stat şi care, prin natura şi consecinţele lor, i-au imprimat acestuia caracterul criminal.

Cred că aici este punctul central pentru înţelegerea paradoxului amintit: atât timp cât în şcoli, în mass-media sau în alte spaţii publice natura criminală a dictaturii rămâne doar o noţiune abstractă, va fi foarte greu ca cetăţenii să interiorizeze această idee. Există şi tendinţa limitării la teroarea anilor 50. Dar, criminalitatea regimului pe întreaga perioadă a existenţei sale rămâne o miză atât la nivel de informare publică cât şi în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică.

Destul de mulţi români consideră că cei care au colaborat cu Securitatea trebuie să nu mai ocupe funcţii publice. Acest rezultat legitimează instituţia în promovarea unei legi a lustraţiei? IICCMER consideră că acesta este unul dintre cele mai importante rezultate din sondaj. Datele obţinute ne arată că există un consens în rândul populaţiei asupra necesităţii de a sancţiona, într-un fel sau altul, pe cei care au lucrat pentru sau au colaborat cu Securitatea. Aşadar, legea lustraţiei este un proiect care are sprijinul populaţiei.

Problema este voinţa la nivelul unor instituţii ale statului. O explicaţie suplimentară este faptul că de mai bine de zece ani subiectul dosarelor fostei Securităţi a fost constant în prim-planul mass-media. În plus, CNSAS-ul a reuşit, în pofida deselor crize cu care s-a confruntat, să se impună în spaţiul public.

Întrucât întrebări despre comunism sau liderii comunişti există în majoritatea sondajelor din România, iar tendinţele generale ale percepţiei asupra comunismului sunt cunoscute, există totuşi un rezultat din acest sondaj care a luat prin surprindere IICCMER? Pornind de la premisa că acest sondaj este doar primul într-o serie în cadrul parteneriatului cu CSOP, am decis ca el să fie unul de tranziţie: pe de o parte, să continue o tradiţie de întrebări, pe de alta, să deschidă un nou drum, în sensul investigării opinie publice pe politici precise presupuse de gestionarea trecutului comunist.

Aşadar, am avut surpriza plăcută, de exemplu, să descoperim sprijinul majoritar pentru Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste. O surpriză neplăcută, a fost faptul ca doar 13% din respondenţi au declarat că ei sau membri ai familiei lor au suferit in comunism. Acest indicator ne arată că populaţia României nu are o interpretare complexă a "suferinţei" în regimul comunist. Revenim la problema explicării, în vederea interiorizării, a naturii criminale a dictaturii.

Jumătate din populaţie crede că în perioada comunistă a existat represiune, pusă în funcţiune în egală măsură de partidul unic şi de serviciile secrete. Cu toate acestea, doar 13% dintre repondenţi declară că au avut de suferit. Acest procent mic poate fi explicat doar prin faptul că au trecut 20 de ani de la căderea regimului, rănile s-au închis şi mulţi dintre cei care au stat în puşcării pe criterii politice s-au stins? Problema la acest capitol este una de percepţie a complexităţii suferinţei în comunism. Oare cei care şi-au pierdut casele în perioada sistematizării satelor nu au suferit? Oare cei care au fost mutaţi în oraşele României comuniste în blocuri "cutii de chibrituri" din cartierele insalubre ale utopiei urbanistice comuniste nu au suferit? Sau familiile care au avut experienţa unui avort ilegal sau nereuşit? Generaţiile de copii care au crescut în regim de penurie sau malnutriţie?

Cei care au trăit în zone grav poluate de industrializarea "de şoc" din perioada comunistă? Sau cei care au avut părinţi, bunici, sau alte rude care au fost încarceraţi, discriminaţi, anchetaţi, urmăriţi etc. de către instituţiile represive ale regimului? Exemplele pot continua. Statutul de victimă a unui regim totalitar este unul eminamente complex care are la baza conştientizarea şi înţelegerea individuală şi colectivă a resorturilor funcţionarii acestuia.

Rezultatele sondajului ar putea legitima înfiinţarea unui Muzeu al Comunismului, pe care îl consideră necesar puţin peste jumătate din populaţie. IICCMER s-a gândit sau poate a găsit deja un loc în care s-ar putea pune în aplicare acest deziderat? Proiectul Muzeului are sprijinul Ministrului Culturii şi Patrimoniului. Demersul nostru s-a blocat datorită dificultăţii de a obţine locaţia pentru care s-a realizat studiul de fezabilitate iniţial.

În momentul de faţă depinde de Ministerul Economiei şi Comerţului să accepte un transfer de proprietate sau concesionarea către Ministerul Culturii a clădirii indicate în proiectul IICCMER drept ideală pentru realizarea Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste, respectiv Hala Filaret, de langa Parcul Carol.

22 decembrie pare a fi ziua pe care românii o asociază cel mai mult cu victimele comunismului. IICCMER va propune oficializarea ei ca zi naţională de comemorare? IICCMER a înaintat în aprilie un proiect pentru adoptarea datei de 21 decembrie ca Zi naţională de comemorare a victimelor regimului comunist în România şi a datei de 23 august ca Zi de comemorare a victimelor fascismului şi comunismului. Demersul iniţial i-a aparţinut dl. Sorin Ilieşiu.

În mentalul colectiv 22 decembrie pare să fie ziua rupturii de regimul comunist. Această dată este însă un microcosmos al tuturor ambiguităţilor "democraţiei orginale" care a urmat în România. 21 decembrie este simbolul curajului civic şi al revoltei spontane împotriva regimului comunist. Vezi AICI sondajul

Citiţi şi:

• SONDAJ: Românii preferă lipsa de libertate şi sărăcia de dinainte de 1989, decât prezentul
• Dezbatere evz.ro: Libertate sau un loc de muncă garantat de Ceauşescu?
• Comunismul, uitat şi iertat de români