Blanqueamiento. De ce voi ține cu Argentina

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Analiza publicată de profesoara de istorie Erika Denise Edwards, de la Universitatea din Texas, în cotidianul “The Washington Post”, la ultimul Campionat Mondial (2022), valabilă, bineînțeles, și în 2026, se intitula: „De ce nu are Argentina jucători negri la Cupa Mondială?”

Întrebarea a stârnit un amplu scandal internațional, iar răspunsul presei din țara tangoului – dar nu numai – scandalizate de „progresismul” autoarei a venit prompt și fără drept de apel: „Din același motiv pentru care Senegalul nu are niciun fotbalist alb în echipa națională. Argentina este o țară «albă» și este absolut normal să nu aibă negri într-o echipă reprezentativă de fotbal.”

Argentina si datele statistice

Explicația situației indicate de istoricul american este una de natură pur demografică, fiind sugerată chiar de datele pe care le invoca acesta. Potrivit recensământului din 2010, aproximativ 150.000 de argentinieni erau negri, dintr-o populație totală de peste 45 de milioane de locuitori, adică mai puțin de 1% din populație.

De aici rezultă că este perfect plauzibil ca naționala Argentinei să nu aibă jucători negri, pur și simplu din motive statistice. Dacă un grup reprezintă sub 1% din populație, probabilitatea ca el să fie reprezentat într-un lot de 26 de jucători este extrem de redusă, fără ca acest lucru să demonstreze automat existența unei discriminări.

Există meciuri care se câștigă prin tactică, există meciuri care se decid prin inspirație, iar apoi există confruntări în care voința învinge orice alt argument. Victoria Argentinei în fața Angliei în cea de-a doua semifinală a Campionatului Mondial de fotbal 2026 a fost una dintre acestea: un succes construit înainte de toate pe spiritul de luptă al unei echipe care a refuzat să cedeze și pe influența extraordinară a lui Lionel Messi.

O echipă vie

Diferența dintre cele două formații putea fi observată încă de la intonarea imnurilor naționale. De o parte se afla o echipă vie, conectată la importanța momentului, cu jucători care cântau, trăiau și simțeau fiecare secundă: Argentina. De cealaltă parte, Anglia părea lipsită de vlagă și de convingerea profundă că poate câștiga.

Nu era vorba doar despre câteva gesturi sau despre expresiile surprinse pentru câteva clipe de camerele de televiziune, era vorba despre energia transmisă de întregul grup. În tabăra argentiniană se simțeau intensitatea, unitatea și disponibilitatea pentru sacrificiu, în timp ce în cea engleză domina o răceală care nu inspira calm și siguranță, ci mai degrabă apatie și îndoială.

Această diferență era vizibilă de la jucători până la banca tehnică. Argentina părea un singur organism, animat de același scop. Fotbaliștii, antrenorii și oamenii de pe margine trăiau împreună fiecare fază. În cazul Angliei, nici măcar antrenorul nu părea capabil să transmită acea energie care poate trezi o echipă într-un meci de asemenea importanță.

Din primul până în ultimul minut, Argentina a tratat fiecare duel ca și cum de el ar fi depins rezultatul final. Fiecare minge pierdută era urmărită imediat, fiecare spațiu era apărat cu îndârjire, iar fiecare moment dificil era întâmpinat cu și mai multă determinare. Argentinienii nu au acceptat nicio secundă ideea că ar putea pierde.

Stilul românesc

Argentina nu a fost doar o formație talentată, ci o echipă convinsă că luptă pentru ceva mai important decât un simplu rezultat. Contrastul s-a văzut din nou la pauză. La revenirea de la vestiare, chipurile jucătorilor englezi spuneau aproape totul; păreau apatici, moleșiți și lipsiți de acea tensiune pozitivă care îi caracterizează pe cei convinși că pot câștiga un meci.

Nu se citeau pe fețele lor nici furie, nici ambiție, nici nerăbdarea de a reveni pe teren și de a schimba cursul partidei. În asemenea confruntări, atitudinea nu este un simplu detaliu; ea poate deveni diferența dintre calificare și eliminare.

Peste această lipsă de energie s-a suprapus și greșeala impardonabilă a antrenorului englez, Thomas Tuchel. Schimbările efectuate și decizia de a retrage întreaga echipă în apropierea propriei porți – în cel mai pur stil românesc – au avut consecințe uriașe. În loc să păstreze inițiativa și să încerce să lovească din nou, după golul din minutul 57 înscris de Anthony Gordon (schimbat ulterior de antrenor!!!), Anglia a ales să se apere tot mai jos, invitând Argentina să atace.

Eroare tactică

A fost o eroare tactică majoră; antrenorul englez a renunțat practic la curaj, dând dovadă de o lașitate impardonabilă în urma căreia o echipă care putea lupta pentru victorie a fost transformată subit într-una preocupată exclusiv să supraviețuiască.

Atunci când unei echipe deja lipsită de energie i se cere să se retragă și mai mult, efectul nu poate fi decât unul distructiv. Anglia s-a înghesuit în apropierea propriei porți, a cedat terenul și inițiativa și a permis Argentinei să simtă că adversarul se teme. Pentru o echipă sud-americană animată de un asemenea spirit războinic, această teamă a adversarului a reprezentat combustibilul perfect.

Totuși, greșelile tactice ale Angliei nu reprezintă explicația fundamentală a rezultatului, ci doar unul dintre factorii care au accentuat diferența deja vizibilă dintre cele două echipe; oricât de gravă ar fi fost eroarea antrenorului englez, ea nu schimbă cu nimic ceea ce se putea observa încă de la începutul partidei. Nu schimbările au creat diferența de atitudine dintre cele două echipe, ele doar au mărit-o și au făcut-o imposibil de ascuns.

Adevăratul vinovat pentru apatia englezilor a fost un mesaj transmis de antrenorul adversarilor.

Mesajul antrenorului

Înaintea meciului, la conferința de presă, antrenorul argentinian Lionel Sebastián Scaloni a transmis un mesaj care, după părerea mea, a avut o influență imensă asupra dorinței de luptă a formației engleze. Acesta a spus că meciul de fotbal din semifinala CM, dintre Argentina și Anglia, este doar un joc. Un simplu joc! A repetat acest lucru de mai multe ori, l-a accentuat, până când a fost sigur că acest mesaj a pătruns până în fibra cea mai profundă a antrenorului și jucătorilor englezi.

În opinia mea, această declarație poate fi interpretată și ca un element de război psihologic. Public, mesajul era unul de calm și detașare. Este posibil însă ca, în interiorul vestiarului argentinian, discursul să fi fost cu totul diferit. Acest lucru nu poate fi demonstrat, dar intensitatea cu care Argentina a abordat partida sugerează că jucătorii au intrat pe teren convinși că dispută unul dintre cele mai importante meciuri ale vieții lor.

Dacă această interpretare este corectă, atunci declarațiile lui Scaloni și-au atins scopul, rezultatul fiind devastator.

Argentina era vie încă de la intonarea imnului, în timp ce Anglia părea lipsită de convingere înainte ca mingea să fie pusă în joc. Argentinienii au intrat pe teren pregătiți să lupte, să joace cu aceeași intensitate, fără teamă și fără calcule inutile; Argentina nu a renunțat la agresivitatea pozitivă care o caracterizase încă din primele secunde - a alergat, a presat și a crezut până la fluierul final. Englezii, în schimb, au părut să aștepte ca meciul să le ofere singur o oportunitate.

Blanqueamiento

În 1770, Argentina a introdus o politică denumită Blanqueamiento, care, literal, înseamnă „albire”; primul pas a fost conscripția, adică serviciul militar obligatoriu. Negrii au fost primii recrutați și trimiși direct pe front, în primele linii ale războaielor de independență și ale Războiului Triplei Alianțe.

Al doilea pas a fost diviziunea, în fapt un program social conceput pentru a încuraja căsătoriile mixte, astfel încât să se șteargă treptat moștenirea de sânge; astfel, femeilor negre li s-a permis accesul în comunitățile europene, în timp ce bărbaților negri li s-a interzis total acest lucru.

Al treilea pas a fost sărăcia; bărbații negri erau opriți să aibă acces la educație și erau menținuți în condiții paupere, astfel încât bolile, precum febra galbenă, să facă restul.

Al patrulea pas, și ultimul, a fost înlocuirea; Buenos Aires a fost reconstruit după imaginea Parisului, iar bărbaților europeni li se acordau facilități financiare complete pentru a emigra în Argentina, pentru a se căsători cu localnice și a se stabili definitiv aici.

În 1770, Argentina era 90% neagră, în timp ce astăzi populația neagră este sub 1%.

Geniul

Anglia poate să fi avut calitate individuală, forță fizică și resurse tactice, însă toate acestea au fost anulate de lipsa unei energii colective comparabile cu cea a Argentinei. În fața unei echipe dispuse să lupte pentru fiecare centimetru de teren și conduse de un fotbalist precum Messi, talentul lipsit de convingere nu a fost suficient.

În cele din urmă, Argentina a câștigat pentru că a părut singura echipă care și-a dorit victoria cu întreaga ființă. A avut spirit, unitate, sacrificiu și un lider capabil să transforme această energie într-o forță imposibil de ignorat.

Victoria nu s-a născut doar din ceea ce s-a întâmplat cu mingea la picior. Ea s-a putut citi în ochii jucătorilor încă de la intonarea imnului național și s-a confirmat apoi în fiecare duel, în fiecare alergare și în fiecare moment de cumpănă.

Greșelile antrenorului englez au fost uriașe, dar au reprezentat doar o parte a înfrângerii. Adevărul fundamental rămâne același: Argentina a învins datorită spiritului său războinic, provenit din omogenitatea rasială, etnică, identitară și sufletească fără egal a unui grup care a acționat ca un singur organism, amplificat și condus de Lionel Messi.

Messi, Messi, Messi!

Datorită modului în care s-a prezentat echipa națională de fotbal a Argentinei în semifinala cu Anglia, duminică, voi fi un suporter dedicat al echipei „La Albiceleste”.

¡Vamos, Argentina!

Post scriptum. Ultimul vers din refrenul imnului național al Argentinei este „…con gloria morir”, o promisiune solemnă de patriotism și sacrificiu suprem pentru libertate. Și, aș adăuga eu, pentru demnitatea, respectul și onoarea poporului argentinian.