Beidaihe fără bătrâni: ce mai rămâne dintr-un ritual al puterii colective într-o Chină guvernată de un singur om?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Există o ironie structurală în faptul că, an de an, conducerea Partidului Comunist Chinez continuă să se retragă la Beidaihe — o stațiune de pe litoral aleasă inițial pentru rațiuni pur climatice, încă din dinastia Qing, și instituționalizată de Mao Zedong la începutul anilor 1950 din motive la fel de puțin ideologice: distanța rezonabilă față de Beijing permitea o revenire rapidă în caz de urgență.

Ceea ce a transformat această opțiune logistică într-un ritual politic esențial a fost funcția pe care Beidaihe a ajuns să o îndeplinească după moartea lui Mao — un spațiu informal, ferit de rigiditatea protocolară a plenumurilor și de teatrul de trădări și bârfe al Zhongnanhai-ului, unde deciziile controversate puteau fi negociate în privat, astfel încât partidul să apară unit în public. Această funcție presupunea, însă, o precondiție structurală pe care actuala conducere a Chinei nu o mai îndeplinește: existența mai multor centre reale de putere, suficient de echilibrate încât să aibă nevoie de negociere.

Modelul conducerii colective, dezvoltat explicit ca reacție la excesele erei Mao, a acordat bătrânilor de partid — lideri oficial/formal pensionați, dar informal decisivi — un loc la masa de la Beidaihe, de unde își puteau promova protejații și marginaliza rivalii fără a rupe fațada unității. Jiang Zemin a demonstrat forța acestui mecanism atunci când Hu Jintao, la scurt timp după preluarea funcțiilor de partid și de stat în 2003, a încercat să anuleze retragerea anuală — probabil tocmai pentru a limita influența reziduală a predecesorului său.

Încercarea a eșuat: întâlnirile au continuat, iar Jiang a păstrat o facțiune puternică pe tot parcursul mandatului lui Hu, o dovadă că, în arhitectura post-Mao, până și un președinte în funcție nu putea desființa unilateral un spațiu de putere al bătrânilor.

Episodul care a testat cel mai dur această arhitectură a fost, fără îndoială, căderea lui Bo Xilai în 2012 — un oficial de partid aflat în ascensiune rapidă și, la fel ca actualul lider chinez Xi Jinping, fiu al unui fost demnitar comunist de rang înalt. Prăbușirea carierei sale a pornit dintr-un incident aparent secundar, tentativa de dezertare a unui apropiat colaborator către consulatul american, care a declanșat o cascadă de dezvăluiri privind implicarea soției lui Bo în uciderea unui cetățean britanic. Dincolo de detaliile de roman polițist, semnificația politică a episodului stă în faptul că el a perturbat rutina succesiunii — până atunci relativ previzibilă — a partidului.

Nu se poate stabili cu certitudine dacă exact întâlnirile de la Beidaihe au pecetluit decizia de expulzare a lui Bo sau dacă disputa a continuat săptămâni întregi după aceea în alte formate, dar rezultatul final este limpede: eliminarea lui Bo i-a oferit lui Xi Jinping o mână liberă fără precedent pentru a-și lansa, câteva luni mai târziu, propriile epurări, odată instalat la putere.

Ceea ce merită observat este direcția în care Xi și-a folosit această libertate de acțiune: nu pentru a se instala, la rândul lui, drept un nou bătrân al unui sistem de echilibru colectiv, ci pentru a demonta sistemul însuși. Într-un mod care a depășit chiar și precedentul stabilit de foștii săi rivali, Xi i-a supraviețuit politic atât puternicului Jiang Zemin, cât și lui Zhu Rongji, iar față de Hu Jintao — predecesorul său imediat — a comunicat public și fără echivoc, inclusiv prin gestul de a-l îndepărta cu forța de pe scenă în timpul unui congres de partid transmis la nivel global, propria sa lipsă de putere reziduală.

Al doilea mandat al lui Xi ar fi trebuit, în logica normelor pe care chiar partidul și le-a impus, să se încheie în 2022; faptul că nu s-a încheiat, ci s-a transformat într-un mandat fără termen prestabilit, este cea mai clară confirmare că modelul conducerii colective, așa cum funcționase el între Deng Xiaoping și Hu Jintao, este, practic, un „cadavru instituțional” care încă respiră doar prin ritualurile sale — printre care Beidaihe rămâne cel mai vizibil.

Întrebarea analitică interesantă nu este, așadar, dacă Beidaihe a devenit irelevant — unii analiști occidentali susțin exact acest lucru —, ci ce anume îl face să persiste. Explicația cea mai plauzibilă este că natura confruntărilor pentru putere nu a dispărut, ci s-a schimbat de tip: nu mai este vorba despre negocieri între facțiuni relativ egale, ci despre o competiție verticală, în care oficiali de rang inferior concurează pentru timp de expunere directă la Xi, fie pentru a-și confirma loialitatea, fie pentru a-și împinge propriile agende de politică înaintea celui de-al cincilea plenum programat pentru octombrie.

Este o distincție esențială pentru orice observator obișnuit cu alte sisteme de putere personalizată: absența unei opoziții organizate nu înseamnă absența politicii, ci doar transformarea ei într-un joc de curte, în care rezultatele depind de proximitatea la un singur decident, iar nu de echilibrul dintre mai mulți. Detaliul aproape folcloric — conform căruia Mao ar fi prezidat cel puțin o ședință de la Beidaihe în halat de baie, imediat după o baie în mare — capătă, în această cheie, o valoare simbolică suplimentară: informalitatea locului a fost mereu o mască pentru miza extrem de formală a deciziilor luate acolo, iar liderii sovietici, care își petreceau propriile vacanțe de vară în grupuri concentrate în jurul Mării Negre, arată că acest amestec de relaxare aparentă și calcul politic strict nu este o particularitate exclusiv chineză, ci o trăsătură structurală a oricărui sistem de partid unic care nu poate scăpa niciodată complet de propria sa elită.

Va mai aduceți aminte, cei de vărsta mea , de sedintele organizate de fosul președinte comunist la Neptun, la Sala Bazin Club? Modelul era universal în mediul comunist.

Rămâne de văzut, totuși, cât de mult din această competiție verticală va fi tranșată efectiv înainte de cel de-al cincilea plenum din octombrie — momentul în care partidul urmează să valideze formal direcțiile de personal și de politică stabilite informal, în privat, tocmai la Beidaihe.

Absența oricărui succesor desemnat pentru Xi Jinping, la vârsta de peste șapte decenii și după mai bine de treisprezece ani de conducere neîntreruptă, transformă fiecare asemenea plenum într-un exercițiu de citire în oglindă: analiștii occidentali nu mai caută semnale despre cine va veni după Xi, pentru simplul motiv că sistemul însuși pare construit să nu permită formularea publică a unei asemenea întrebări, ci scrutează, în schimb, cine dispare tăcut din portretele oficiale, cine e retrogradat fără explicație și cine capătă, brusc, o vizibilitate mediatică suplimentară — indiciile prin care kremlinologia clasică, transplantată acum la Beijing, încearcă să reconstituie o hartă a puterii pe care partidul refuză, deliberat, să o publice.

Pe fondul acestei recompuneri interne a puterii, retragerea de la Beidaihe din acest an s-a încheiat exact în preajma unei ferestre externe la fel de tensionate: summitul din septembrie dintre Xi Jinping și președintele american Donald Trump. Politica Washingtonului față de Beijing rămâne „dureros de confuză” — administrația americană dorește, aparent, un acord, dar a acționat săptămâna trecută printr-o serie de mișcări agresive, vizând presupusa evaziune tarifară și controlul exporturilor de tehnologie de inteligență artificială, gândite să forțeze și alte state să li se alăture în presiunea asupra Chinei.

Este o miză cu atât mai riscantă cu cât vine pe fondul unui istoric recent de impredictibilitate americană și, uneori, de abandonare fățișă a unor aliați — un context în care presiunea diplomatică riscă să fie citită de parteneri drept o cerere de aliniere fără garanții de reciprocitate, mai degrabă decât drept o strategie coerentă de descurajare colectivă.

Beijingul, la rândul lui, își ascute de luni întregi propriile instrumente de sancțiuni și control al exporturilor, conștient că refacerea stocurilor epuizate de muniții ale Statelor Unite depinde, direct sau indirect, de lanțurile de aprovizionare chineze — o pârghie pe care China s-a abținut, până acum, să o folosească la capacitate maximă, tocmai din teama de a provoca un efort american mai concertat de relocare a acestor lanțuri de aprovizionare în afara sferei sale de influență.

Rapoartele recente privind dificultățile Washingtonului de a înființa linii de producție alternative ar putea, însă, schimba acest calcul strategic, oferind Beijingului un argument suplimentar pentru a testa, gradual, limitele reale ale dependenței americane — o strategie de presiune graduală, aplicată cu aceeași precauție tactică pe care conducerea chineză a demonstrat-o, de altfel, și în modul în care a gestionat, intern, propriile epurări de după 2012: niciodată o mișcare bruscă și totală, ci o serie de pași calculați, fiecare reversibil până în ultima clipă, exact ca suspendarea unei retrageri de partid care poate fi reluată sau anulată fără explicații publice.

Contrastul cel mai revelator al acestei săptămâni chineze nu vine, însă, din sala de ședințe informale de la Beidaihe, ci dintr-o sală de cinema oarecare. Niu Lai, un film de animație realizat, în mai bine de cinci ani, de o mamă și fiul ei și distribuit de o fostă firmă de design interior din Dalian, a debutat pe 5 august în 245 de cinematografe și a strâns, în primele nouă zile, sub 8.000 de yuani — un eșec comercial atât de total încât filmul nici măcar nu a avut un kit de presă, iar cinematografele au fost nevoite să își producă singure afișele. În câteva zile, însă, aceleași imagini grosolane, ridiculizate inițial ca fiind „mai proaste decât ceva generat de inteligența artificială”, au devenit virale, iar încasările au sărit la peste 15 milioane de yuani într-un singur weekend, propulsate exact de bucuria ironică a publicului de a viziona ceva atât de prost încât devine, prin acumulare colectivă, involuntar memorabil — fenomenul pe care presa occidentală l-a comparat, de altfel, cu traiectoria americană a filmelor-cult The Room sau Morbius.

Diferența esențială dintre cele două scene ale săptămânii chineze este chiar diferența de sistem: la Beidaihe, fiecare rezultat este negociat, filtrat și anunțat public abia după ce a fost deja decis în privat; în sălile de cinema, un public de sute de milioane de oameni a produs, organic și imprevizibil, un fenomen cultural pe care niciun birou de propagandă nu l-ar fi putut plănui — o reamintire utilă că, oricât de eficient ar controla partidul vârful piramidei sale de putere, societatea chineză păstrează, la bază, o capacitate de surpriză pe care nici cel mai atent regizor politic nu o poate elimina complet.

Pentru un cititor din România, episodul Beidaihe nu este doar un exercițiu de kremlinologie aplicată Chinei, ci o lecție de manual despre modul în care sistemele autoritare își gestionează, instituțional, propria vulnerabilitate structurală — absența unui mecanism previzibil de succesiune. Este exact patologia pe care analiștii occidentali o urmăresc, cu un interes crescând, și la Moscova, unde concentrarea puterii în jurul lui Vladimir Putin a urmat, cu un decalaj de câțiva ani, o traiectorie similară de erodare a oricărui contrapondere instituțională reală.

Iar pe planul strict economic, dependența americană — și, prin extensie, occidentală — de lanțurile de aprovizionare chineze pentru componentele critice ale industriei de apărare este o vulnerabilitate care nu ocolește nici flancul estic al NATO: capacitatea României și a aliaților săi regionali de a-și reface stocurile de muniție și echipamente în ritmul cerut de un conflict prelungit la granița estică a Uniunii Europene rămâne, la rândul ei, condiționată de exact aceleași verigi ale lanțului de producție global pe care Beijingul le cântărește acum, cu maximă precauție, ca instrument de presiune într-o negociere care nu este, în fond, doar comercială, ci geopolitică în sensul cel mai deplin al termenului.

Post Scriptum: Retragerea de la Beidaihe din acest an (începută pe 3 august, încheiată deja) s-a desfășurat pe fondul pregătirilor pentru plenara din octombrie și a summitului Trump-Xi din septembrie. Din ce apare în presă, agenda informală a acoperit câteva linii principale:

1. Pregătirea Plenarei a V-a (octombrie 2026)— tema centrală anunțată oficial de Biroul Politic a fost legată de Planul cincinal al 14-lea, iar Beidaihe a servit drept for pentru tatonarea liniei de conducere înaintea congresului de partid din 2027, unde Xi este așteptat să obțină un al patrulea mandat.
2. Relația cu SUA— mai multe chestiuni concrete sunt de așteptat să domine agenda partidului în săptămânile următoare: pregătirile pentru întâlnirea din octombrie, aplicarea disciplinei interne, gestionarea personalului și presiunile economice interne. Un oficial citat de sursele occidentale a indicat că Beijingul a reușit să stabilizeze relația cu Washingtonul, în mare parte în propriii termeni, dar se confruntă cu presiuni economice interne tot mai mari.
3. Strategia față de Washington— potrivit unor surse citate de presa taiwaneză, strategia discutată vizează folosirea achizițiilor și intereselor comerciale pentru a curta SUA, izolând în același timp Japonia, Filipine și Taiwan.
4. Disciplină ideologică internă— s-a insistat pe loialitatea militară față de gândirea lui Xi, cu testări scrise sau orale aleatorii pentru a asigura o supunere autentică în rândul personalului militar.
5. Participarea experților tehnici— spre deosebire de anii trecuți, experți specializați în cercetare de bază, tehnologie strategică, tehnologii critice de bază, filosofie sau științe sociale au participat și ei la întâlnirea din acest an, semn al accentului pus pe autonomia tehnologică.
6. Succesiune și linie de conducere— reuniunea pare să se fi încheiat, atenția fiind acum concentrată pe următoarea componență a conducerii, care va fi aleasă la congresul de partid de anul viitor.

Ca observație de fond: spre deosebire de anii Hu Jintao/Deng, agenda rămâne neconfirmată oficial — agendele și participanții nu sunt niciodată confirmați, iar presa oficială oferă puține sau deloc indicii că întâlnirea are loc, deci tot ce avem sunt reconstituiri din surse indirecte (vizitele lui Cai Qi, tăcerea MAE, mișcările de securitate).

O explicație necesară: Cai Qi, n. 5 decembrie 1955, originar din provincia Fujian, este astăzi unul dintre cei mai puternici oameni din aparatul Partidului Comunist Chinez. Din 20 martie 2023 deține funcția de director al Biroului General al PCC, ceea ce îl face de facto șeful de cabinet al secretarului general Xi Jinping. În paralel, este membru cu rangul cinci al Comitetului Permanent al Biroului Politic — cel mai înalt organ decizional din China — și primul membru clasat al Secretariatului CCP.

Traseul său politic este cel al unui protejat de multă vreme al lui Xi. A petrecut aproape un deceniu alături de acesta cât timp Xi a condus Fujian și apoi Zhejiang, după care a urcat de la funcționar provincial modest la șefia Beijingului în doar șapte ani. A fost primar, apoi secretar de partid al capitalei (2016–2022), perioadă în care a organizat și Olimpiada de iarnă 2022. Pentru înțelegerea dinamicii de la Beidaihe, poziția lui Cai Qi contează în mod special. Numirea sa în 2023 ca șef al Biroului General a fost cea mai înaltă poziție acordată vreodată acestei funcții în ultimii peste 40 de ani. Biroul General este responsabil pentru organizarea întâlnirilor importante și gestionarea documentelor-cheie, având acces la informații sensibile și confidențiale, plus responsabilitate asupra gărzilor de corp și medicilor liderului suprem.

De aceea, apariția lui Cai Qi la Beidaihe — precum cea din 3 august, când s-a întâlnit cu experți „din partea lui Xi Jinping" — funcționează ca semnalul standard folosit de analiști pentru a confirma că retragerea anuală a început, dat fiind că Beijingul nu confirmă niciodată oficial evenimentul. O sursă din mai 2026 notează că, după eliminarea unor figuri militare cheie, s-a deschis un vid de putere pe care Cai Qi pare să îl umple — stă mai aproape de Xi decât oricine altcineva și își extinde portofoliul, ieșind din umbra Biroului General pentru a acționa tot mai mult ca un om de stat senior.