Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Pentagonul taie 20% din vârful ierarhiei militare. Bucureștiul, cu un general la 682 de militari, nu taie nimic.
Drujba ca doctrină
Pe 30 septembrie 2026, la baza Corpului de Infanterie Marină de la Quantico, Pete Hegseth a inaugurat ceea ce promite să devină un ritual anual: discursul „State of the Force”. Fostul prezentator Fox News, devenit, în aprecierea Emmei Ashford de la Stimson Center, cel mai influent oficial al celei de-a doua administrații Trump, a anunțat, pe un ton pe care Le Monde l-a descris drept saturat de testosteron, că o cincime din corpul de generali și amirali dispare: 10% prin demiteri, alte 10% prin desființarea posturilor. Orizontul este 1 ianuarie 2027, iar justificarea oficială este eficientizarea comenzii și lichidarea birocrației. „Presa numește asta o epurare. Eu o numesc responsabilitate”, a rezumat secretarul.
Aritmetica americană e simplă. Statele Unite au aproximativ 800 de posturi de general și amiral la un efectiv activ de circa 1,3 milioane de militari, adică un general la 1.625 de oameni sub arme. Întrebarea câți generali îi trebuie unei armate este, cum admite chiar Le Monde, perfect legitimă. Controversa privește criteriile: aproape 80 de generali și amirali demiși sau cu cariera blocată, o proporție semnalată de femei și ofițeri de culoare printre cei vizați, demisia secretarului Armatei, Dan Driscoll, după confruntări de culise epuizante. Reforma administrativă și epurarea ideologică circulă pe aceeași foaie de ordine, iar separarea lor este prima sarcină a oricărui observator onest.
Pachetul de la Quantico are și o dimensiune strategică pe care Europa nu își poate permite să o ignore, iar fiecare dintre anunțuri trebuie citit dincolo de efectul de scenă. Noul Comandament pentru Război Autonom este o recunoaștere tacită a unei întârzieri: armata americană, construită în jurul unor platforme scumpe și puține, admite că a rămas în urmă la dronele de precizie ieftine, produse în masă, adică exact la arma care a redefinit câmpul de luptă din Ucraina.
Project Meridian spune altceva, dar la fel de important. Gândirea despre războaiele următoarelor decenii nu mai este încredințată statelor majore, colegiilor de război sau institutelor de cercetare ale Pentagonului, ci unui antreprenor tehnologic, Elon Musk, unui veteran al politicii republicane, Newt Gingrich, și fondatorului Anduril, Palmer Luckey, un producător de sisteme autonome care va beneficia direct de ideile pe care le va propune. Termenul fixat este sfârșitul lui ianuarie 2027. Mesajul este neîncrederea față de propria elită militară și apropierea dintre strategia de apărare și interesele industriei tehnologice.
Al treilea anunț este, pentru România, cel mai concret. Statele americane sunt invitate să concureze pentru găzduirea unei noi baze de 15.000–25.000 de militari, iar Pentagonul justifică proiectul prin redislocările de amploare luate în calcul în Europa și în Orientul Mijlociu. Tradus din limbajul birocratic, baza este destinația fizică a trupelor care urmează să plece de pe celelalte continente: militarii retrași trebuie cazați undeva, iar acel undeva se află acum în Statele Unite, nu pe flancul estic.
Prioritatea declarată este apărarea propriului continent. În aceeași zi, CENTCOM anunța încheierea retragerii de la Erbil. Cu o săptămână înainte, Elbridge Colby prezentase Senatului o actualizare de 16 pagini a strategiei naționale de apărare în care amenințarea rusă lipsește cu desăvârșire, brigăzile de luptă din Europa scad de la cinci la trei, iar o revizuire de șase luni urmează să redeseneze harta prezenței americane pe continent. Pentru București, care a resimțit deja reducerea rotației americane de la Mihail Kogălniceanu, semnalul nu are nevoie de interpretări suplimentare. Washingtonul își subțiază vârful piramidei ca să își poată muta baza.
Aritmetica de la București
Transpus la scară românească, exercițiul produce un rezultat incomod. Armata Română are aproximativ 110 posturi de general și amiral la un efectiv de circa 75.000 de militari: un general la 682 de oameni, un raport de peste două ori mai generos decât cel al Pentagonului care tocmai a decis că are prea mulți (un general la 1.625 de militari). Iar dacă Washingtonul își fixează un termen, Bucureștiul nu are nici măcar o intenție declarată: niciun plan de restructurare pe termen scurt, nicio dezbatere publică, niciun document strategic care să trateze densitatea de stele de pe umeri drept o problemă.
Corecția de rigoare trebuie făcută din capul locului. O armată mică suportă inevitabil un raport mai prost decât una mare, pentru că anumite funcții sunt fixe indiferent de dimensiune: un stat major general, comandamentele categoriilor de forțe, reprezentarea la NATO și la Uniunea Europeană, atașații, structurile de informații și comandamentele multinaționale găzduite pe teritoriul național, de la Comandamentul Diviziei Multinaționale Sud-Est la componentele de flanc estic. Ar fi nedrept să i se ceară unei armate de 75.000 de oameni proporțiile uneia de 1,3 milioane. Dar o scuză structurală explică o parte a diferenței, nu dublarea ei, și cu atât mai puțin direcția în care evoluează.
Piramida inversată
Istoria ultimelor trei decenii este, în fond, istoria unei piramide care s-a îngustat la bază mult mai repede decât la vârf. Înainte de aderarea la NATO, structura de forțe a fost redusă drastic: dintr-o armată de peste 200.000 de militari au rămas 75.000. Forțele Terestre, organizate la sfârșitul Războiului Rece în patru armate cu 16 divizii, au ajuns la două divizii și numără astăzi în jur de 20.000 de combatanți efectivi. În tot acest timp, structura administrativă nu doar că nu a urmat curba descendentă, ci a crescut: direcții, servicii, oficii, centre și agenții, fiecare cu propria schemă de funcții și, inevitabil, cu propriul vârf.
Raportat la capacitatea de luptă, tabloul devine aproape caricatural. Cele 110 funcții de general și amiral prezidează o structură de luptă alcătuită din opt brigăzi de manevră, o flotă la Marea Neagră, o flotilă la Dunăre și cinci baze aeriene. Cincisprezece mari unități și baze care reprezintă, în ultimă instanță, tot ce poate pune România în teren, pe mare și în aer, la peste șapte generali fiecare. Dacă întreaga ierarhie ar fi pusă pe seama brigăzilor de manevră, ar reveni aproape paisprezece generali la fiecare brigadă, adică la o mare unitate pe care o comandă, prin definiție, un singur general.
Problema nu ține de vanitate, ci de funcționare.
Fiecare nivel suplimentar adaugă un filtru prin care trece decizia, o semnătură în plus pe traseul unei achiziții, un birou în plus care trebuie consultat, informat și chemat să avizeze. Blocajele din programele de înzestrare, de la contractele de transportoare blindate la sistemele antidronă rămase multă vreme pe hârtie, nu se explică doar prin corupție sau incompetență individuală, ci și printr-o arhitectură instituțională în care responsabilitatea se dizolvă pe verticală. Când toată lumea avizează, nimeni nu răspunde. Incursiunile repetate ale dronelor rusești la Dunăre și pe litoral au arătat cât de greu reacționează un lanț decizional supraetajat atunci când timpul se măsoară în minute.
Ce se poate copia și ce nu
Ar fi o greșeală ca modelul Hegseth să fie importat ca atare. Componenta ideologică a epurării de la Pentagon, cu retorica războiului cultural, cu presa descrisă drept „trădare” și cu golirea educației civile de la colegiile de război denunțată de Ashford, reprezintă exact ceea ce nu trebuie copiat. Armata unui stat aflat pe linia frontului nu își poate permite ca promovarea să devină o funcție a afinității politice. În România, unde generalii sunt numiți prin decret prezidențial la propunerea ministrului apărării, riscul politizării este suficient de prezent și fără un model extern care să îl legitimeze. Am avut modelul Miruță cu trei generali la audierea din Parlament.
Ce merită preluat este principiul: un vârf al ierarhiei dimensionat după structura de luptă, nu după inerția schemelor de personal. Asta ar însemna un audit public al tuturor funcțiilor de general și amiral, cu justificarea fiecăreia în raport cu o capacitate operațională concretă, comasarea structurilor administrative suprapuse și mutarea posturilor eliberate spre nivelul tactic, acolo unde lipsesc ofițeri, subofițeri și specialiști în drone, război electronic și apărare antiaeriană. Nimic din toate acestea nu cere drujbă, ci doar voință politică și o legislație a personalului care să răsplătească mai mult comanda de trupă decât biroul.
Flancul nu se apără din birouri
Coincidența de calendar este grăitoare. Exact când Statele Unite își readuc brigăzile din Europa la nivelul din 2021, le cer aliaților să preia povara și anunță revizuirea întregii prezențe militare de pe continent, România se pregătește să cheltuiască sume fără precedent pe înzestrare, inclusiv prin împrumuturile europene SAFE. Banii pot cumpăra platforme; nu pot cumpăra o structură de comandă suplă. Pe flancul estic, unde timpul de reacție se măsoară în minutele de zbor ale unei drone Geran, o armată cu un general la 682 de militari și cu 20.000 de combatanți în Forțele Terestre riscă să descopere, la primul test serios, că lanțul său de comandă este mai gros decât linia pe care trebuie să o țină. Hegseth poate fi criticat pentru aproape tot ce a spus la Quantico. Întrebarea pe care a pus-o, de câți generali are nevoie o armată, rămâne însă una pe care Bucureștiul o ocolește de prea mult timp.
Post Scriptum: Mai vreau să va supun atenției două lucruri. Primul este despre Polonia.
Polonia negociază prezența militară americană cu o ofertă financiară concretă- potrivit declarației făcute de Paweł Zalewski la Washington, la 25 septembrie, Varșovia oferă finanțarea infrastructurii viitoarei baze și o contribuție de 15.000 de dolari anual pentru fiecare militar american — adică, pentru un contingent ipotetic de 5.000 de oameni, 75 de milioane de dolari pe an, separat de construcții. Aceasta este contribuția poloneză la găzduire, nu costul integral al unui soldat american. Totuși, înființarea bazei nu poate fi prezentată încă drept un acord final confirmat: oficialul polonez spune că decizia a fost luată, dar Pentagonul nu o confirmă public, iar efectivele și condițiile rămân în negociere.
Pentru România, problema trebuie formulată precis: nu avem deocamdată un anunț public american comparabil privind o nouă dislocare permanentă la Mihail Kogălniceanu, însă ar fi incorect să spunem că baza lipsește din planurile SUA. După reducerea prezenței americane anunțată în octombrie 2025, Kogălniceanu continuă să găzduiască militari americani, iar la întâlnirea româno-americană din 30 august 2026 a fost reafirmat rolul său de nod strategic pentru SUA și NATO la Marea Neagră. Întrebarea pentru București este ce angajament concret poate obține pentru viitor: ce trupe, ce capabilități și pentru cât timp?
Al doilea este despre un nou concept de productie militară. Îi rog, mai ales pe politicieni, să citească ce urmează. Fabrica transatlantică și locul României în ea: Hudson Institute propune societăți mixte americano-europene. Rămâne de văzut dacă flancul estic va fi producător de securitate sau doar amplasament. Peter Rough și Tomas Pojar, de la Hudson Institute, pornesc de la o constatare greu de contestat. Presiunea lui Donald Trump și agresiunea lui Vladimir Putin au produs împreună ceea ce Washingtonul cerea de un deceniu: o Europă care se reînarmează la scară.
Cheltuielile de apărare ale aliaților non-americani din NATO au crescut de la circa 275 de miliarde de dolari în 2017 la aproximativ 654 de miliarde anul trecut, în prețurile din 2025. Dezbaterea s-a mutat astfel de la „cât” la „cum”. Autorii pun capitalele europene în fața unei alegeri între un ecosistem industrial autonom și o bază de apărare transatlantică integrată, construită prin societăți mixte, fabrici comune și parteneriate tehnologice. Argumentul lor se sprijina pe două lecții. Primul este lecția ucraineană: armatele moderne au nevoie nu doar de sisteme sofisticate, ci și de cantități mari de drone, interceptoare, obuze și rachete. Al doilea este un realism politic incomod pentru Washington: într-o perioadă de creștere economică slabă, puțini lideri europeni vor accepta să își cheltuiască bugetele de apărare peste ocean.
Drumul dinspre Europa spre America a fost deja parcurs. Saab are o uzină în Indiana, Kongsberg produce în Pennsylvania, Airbus în Mississippi, Leonardo la Philadelphia, Rheinmetall în mai multe state americane, iar CSG și Colt CZ au intrat pe piață prin achiziții. Rămâne ca firmele americane, tradițional mai reticente, să facă pasul invers. Europa Centrală este indicată drept punctul natural de plecare: Polonia ca ancoră economică, Cehia pentru tradiția sa industrială, România pentru poziția la Marea Neagră. Tocmai aici apare diferența pe care textul o trece sub tăcere.
Polonia și Cehia sunt citate pentru ce produc, România doar pentru locul unde se află. Geografia o face interesantă, dar nu o transformă automat în partener industrial; deocamdată o face mai degrabă un amplasament. Pentru București, propunerea Hudson este o oportunitate care cere condiții precise. Împrumuturile SAFE și bugetul de apărare majorat ar trebui legate de transfer real de tehnologie, de producție localizată și de forță de muncă formată în țară, nu doar de cumpărarea unor sisteme gata făcute.
Experiența ultimilor ani arată că atracția geografică nu suplinește lipsa unei strategii industriale: contracte de înzestrare blocate, offseturi rămase pe hârtie, o industrie de stat care nu a reușit să se reformeze. Există și o tensiune pe care autorii o ocolesc. SAFE favorizează producția europeană și limitează componenta din afara Uniunii, așa că orice societate mixtă americano-europeană va trebui să navigheze între preferința Bruxellesului pentru autonomie și interesul Washingtonului de a rămâne în piață. Pentru o țară de pe flancul estic, care are nevoie deopotrivă de umbrela americană și de fondurile europene, această tensiune nu este una teoretică. Dacă România vrea ca la Marea Neagră să ajungă fabricile transatlantice, nu doar convoaiele lor, trebuie să ofere mai mult decât o hartă.
Recomandările noastre
