Bab el-Mandeb: strâmtoarea care schimbă calculul războiului din Golf

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Iordania a plătit deja prețul deschiderii unui nou front. Rândul saudiților a venit joi, 10 septembrie, în orașul care a dat numele cafelei.

În secolul al XVIII-lea, un călător olandez numea Mokha „cel mai bogat port al Arabiei Fericite”, locul de unde boabele prăjite plecau spre cafenelele Europei și lăsau în urmă un cuvânt care avea să supraviețuiască orașului însuși cu câteva secole bune. Joi, 10 septembrie, orașul de la care vine numele cafelei mocha a încăput, pentru a nu știu câta oară în cei unsprezece ani de război civil yemenit, sub o nouă stăpânire.

De data aceasta definitiv, spun analiștii citați de Al Jazeera; provizoriu, speră, cu mai puțină convingere, oficialii guvernului yemenit recunoscut internațional, retrași în grabă spre Dhubab, ultimul oraș yemenit dinaintea strâmtorii Bab al-Mandeb.

Surse militare guvernamentale citate de Reuters au confirmat joi că Mokha, în provincia sudică Taiz, a intrat sub controlul rebelilor houthi sprijiniți de Iran, după ce forțele aliniate Riadului s-au retras spre sud. Generalul-maior Tareq Saleh, comandantul Forțelor Naționale de Rezistență și nepot al fostului președinte Ali Abdullah Saleh — ucis chiar de houthi după ce se aliase temporar cu ei —, a numit mișcarea o „retragere strategică”, menită să permită regruparea trupelor într-un nou centru de comandă.

Realitatea de pe teren, surprinsă în filmări verificate de Washington Post, cu vehicule blindate houthi defilând pe artera principală a orașului, spune însă o poveste mai puțin eufemistică: liniile guvernamentale s-au prăbușit pe mai multe fronturi simultan, iar cucerirea Mokha este „un moment de cotitură” care ar putea antrena o dezintegrare mai largă a forțelor guvernamentale din sudul Yemenului.

Geometria unei strâmtori de douăzeci de kilometri

Ceea ce transformă o bătălie locală într-un eveniment de anvergură geoeconomică este geografia, nu retorica. Mokha se află la 60–80 de kilometri nord de Bab al-Mandeb, strâmtoarea prin care trece traficul maritim dintre Marea Roșie și Golful Aden. Spre deosebire de Hormuz, lată de aproximativ 50 de kilometri, Bab al-Mandeb măsoară doar circa 20 de kilometri — suficient de îngustă încât controlul ei să nu mai necesite rachete sau drone, ci simplă artilerie de coastă. Cu al doilea mare port de pe litoralul roșu yemenit — după Hodeida — acum în mâinile lor, houthii ajung în postura de a controla practic întreaga coastă yemenită la Marea Roșie.

Dar ofensiva nu s-a oprit la țărm. Houthii au preluat și insula Zuqar, cea mai mare din arhipelagul Hanish, o piesă de geografie militară a cărei importanță depășește cu mult dimensiunea ei.

Situată în sudul Mării Roșii, pe căile maritime care coboară spre Bab el-Mandeb, insula oferă o poziție avansată pentru supravegherea traficului naval și, dacă este militarizată, pentru desfășurarea de senzori, drone, rachete sau alte sisteme capabile să amenințe navele care traversează zona. Controlul Mokha și al unei poziții insulare din Hanish schimbă astfel geometria operațională: houthii nu mai exercită presiune doar de pe litoral, ci pot construi o rețea de observație și lovire între coastă și mare.

Mai la sud se află însă premiul geografic decisiv: insula Perim, cunoscută și sub numele de Mayyun, așezată chiar în Bab el-Mandeb și separând cele două canale ale strâmtorii. Dacă ofensiva houthi va continua spre Dhubab și spre această poziție, problema nu va mai fi doar capacitatea rebelilor de a lansa rachete și drone împotriva navelor comerciale. Ar apărea posibilitatea unei presiuni militare exercitate direct asupra unuia dintre cele mai importante puncte de trecere dintre Oceanul Indian, Marea Roșie și Canalul Suez.

Miza depășește cu mult Yemenul.

De la închiderea de facto a strâmtorii Hormuz de către Iran, la sfârșitul lunii februarie, în contextul războiului american-israelian-iranian, Bab el-Mandeb a devenit ruta de rezervă vitală a exporturilor saudite. În iulie, potrivit firmei de analiză maritimă Kpler, aproximativ 3 milioane de barili pe zi treceau prin portul Yanbu spre sud, înainte ca houthii să reia atacurile asupra petrolierelor.

Cert este că Iranul are acum, „sută la sută”, mai multă pârghie decât înainte de ofensivă. Dacă Teheranul dorește să escaladeze presiunea asupra transportului maritim global, are acum instrumentul s-o facă prin proxi, fără să-și asume direct riscul unei confruntări navale cu Statele Unite.

Un membru al „axei rezistenței” ajunge să controleze un punct strategic maritim tocmai în momentul în care Iranul caută orice pârghie posibilă asupra Washingtonului.

Piețele au reacționat cu reflexul obișnuit al ultimelor șapte luni: perspectiva unei închideri complete a strâmtorii a împins prețul țițeiului peste pragul de 108 dolari barilul, reeditând scenariul de vară, când Brent depășise deja 100 de dolari pe fondul dublei presiuni de la Hormuz și Bab al-Mandeb. Traficul de petroliere prin strâmtoare încetinise deja substanțial din iulie, când houthii au declarat un blocaj naval al porturilor saudite, ca represalii pentru un raid aerian saudit asupra aeroportului din Sanaa — vizând, se pare, împiedicarea aterizării unei aeronave iraniene.

Ceea ce s-a întâmplat în ultima săptămână, notează analiștii citați de Washington Post, este însă de o cu totul altă amploare: nu mai vorbim despre un blocaj declarativ, ci despre o cucerire teritorială care, extinsă de pe coastă spre insulele Mării Roșii, poate modifica harta controlului maritim.

Un război pe care nimeni nu l-a declarat încheiat

Este util să ne reamintim că președintele Donald Trump declarase, în 2025, victoria asupra houthilor, la finalul unei campanii militare americane lansate ca răspuns la atacurile grupării asupra transportului comercial din Marea Roșie, în solidaritate declarată cu Gaza. Cronologia ultimelor luni infirmă orice declarație de victorie definitivă: în martie, houthii au reluat loviturile asupra Israelului; în iulie, au redeschis frontul saudit; în august, au lansat valuri succesive de rachete și drone asupra orașului-port Al-Makha — vechiul nume arab al Mokha—, ucigând zeci de civili și militari și avariind grav zona portuară pe care aveau s-o cucerească definitiv o lună mai târziu.

Tabloul clasic al unui „conflict înghețat”

Aritmetica umană a ultimei săptămâni de ofensivă este, potrivit unei estimări ale Agenției  France-Presse, de peste 500 de morți, la care se adaugă cei 73 de răniți din atacurile de marți asupra orașelor saudite Abha, Khamis Mushait, Jazan și Najran — riposte, susțin houthii prin agenția lor SABA, la un bombardament saudit care ar fi ucis 11 deținuți într-o închisoare din Yemen.

Peste 20.000 de persoane au fost deja strămutate din provinciile Taiz și Al-Hodeida în ultimele două săptămâni, potrivit Al Jazeera, iar valurile de refugiați se îndreaptă spre Dhubab și Aden — adică exact spre zonele pe care ofensiva houthi le are acum în vizor. Este tabloul clasic al unui „conflict înghețat” care se dezgheață brusc: armistițiul din 2022, negociat sub egida ONU, îi lăsase pe houthi stăpâni pe Sanaa și pe nordul țării, iar guvernul recunoscut internațional — sprijinit de coaliția condusă de Arabia Saudită din 2015 — pe sud.

Timp de patru ani, linia frontului a rămas relativ stabilă. Ceea ce a rupt echilibrul nu a fost o dinamică pur yemenită, ci contaminarea directă a conflictului regional mai larg: houthii, ramură a „axei rezistenței” iraniene, au tratat războiul american-iranian din februarie ca pe o oportunitate strategică, nu ca pe o amenințare de evitat.

Al treilea front: de la Muwaffaq Salti la Mokha

Căderea Mokha nu trebuie citită izolat, ci alături de un alt eveniment care, la începutul acestei luni, marca o premieră a războiului americano-iranian: loviturile balistice iraniene asupra bazei Al-Azraq și a bazei aeriene Muwaffaq Salti din Iordania, în nopțile de 8 și 9 septembrie — prima extindere directă a conflictului asupra unui al treilea stat care nu este parte beligerantă, ci doar gazdă a infrastructurii militare americane.

Cele două episoade, aparent disparate geografic, ascultă de aceeași logică operațională: Teheranul a înțeles că, în absența unei superiorități militare directe împotriva Statelor Unite, câștigul strategic se obține prin multiplicarea fronturilor secundare — proxi houthi în Yemen, rachete proprii asupra unei baze americane într-un stat terț, atacuri asupra petrolierelor lângă Kharg și Jask, amenințări asupra unei „zone de excludere” în Golf, propuse chiar de generalul Rezaei. Fiecare front nou dispersează atenția și resursele adversarului și scumpește, cu fiecare săptămână, prețul politic al oricărei dezescaladări americane.

Testul de coeziune regională a venit imediat.

Pactul de apărare mutuală semnat la Mecca pe 7 august de Arabia Saudită, Turcia și Pakistan — care prevede tratarea unui atac asupra unuia dintre semnatari drept atac asupra tuturor — a rămas, cel puțin pentru moment, literă moartă. Islamabadul a transmis joi, printr-un purtător de cuvânt al ministerului de externe, că nu are în plan niciun răspuns militar la atacurile houthi asupra instalațiilor petroliere saudite, semnal citit de analiști drept o distanțare prudentă mai degrabă decât o activare a angajamentului scris.

Rămâne  de văzut dacă Riadul va invoca vreodată acest pact și, mai ales, dacă vreunul dintre parteneri va răspunde efectiv chemării. La ora actulă se derulează discuții în spatele scenei. Un oficial yemenit din administrația sprijinită de saudiți, citat sub anonimat de Washington Post, a recunoscut că guvernul său speră la o nouă intervenție militară americană directă împotriva houthilor — fără să poată spune dacă Washingtonul are, de fapt, un asemenea plan pe agendă.

Ambasada americană la Sanaa a răspuns valului de evenimente cu un comunicat dur, acuzând houthii și sponsorii lor iranieni că nu au adus Yemenului decât suferință și că au transformat țara într-o platformă pentru subminarea unității și securității arabe.

Houthii, la rândul lor, prin comentatorul pro-grupare Hussain al-Bukhaiti, revendică un „progres uriaș” și anunță că litoralul de vest este doar începutul unei campanii mai ample pentru „eliberarea” întregii țări, cu obiective declarate care includ controlul veniturilor petroliere și liberul acces la porturile și aeroporturile yemenite. O revenire la un război civil de amploare ar fi devastatoare pentru poporul yemenit și, potențial, pentru aprovizionarea energetică mondială, întrucât traficul maritim prin Bab el-Mandeb a scăzut cu circa 60% de când houthii au început să atace nave acolo, la sfârșitul lui 2023.

Lecția pentru un flanc estic care are propriile strâmtori

Pentru un observator de la Marea Neagră, episodul Mokha–Muwaffaq Salti oferă o lecție de cartografie strategică mai utilă decât orice comunicat oficial. Pentru NATO, chestiunea nu este dacă flancul estic va fi vreodată atacat frontal — variantă puțin probabilă, dat fiind pragul nuclear al descurajării —, ci dacă alianța este pregătită să apere puncte de sufocare economică aparent secundare: strâmtoarea Kerci, gurile Dunării, coridorul de cereale prin Marea Neagră, bazele aeriene din Polonia sau România folosite pentru sprijin logistic către Ucraina, la fel de expuse, în logică, precum era baza Muwaffaq Salti pentru un Iordan aflat, formal, în afara conflictului americano-iranian.

Războiul din Golf demonstrează, cu o claritate aproape didactică, că geografia unui conflict modern nu mai coincide cu linia declarată a frontului.

Mokha și insulele din largul său sunt demonstrația aproape perfectă: un port, o insulă sau o fâșie îngustă de mare pot valora strategic mai mult decât sute de kilometri de teritoriu, dacă prin acel punct trec energia, comerțul și liniile logistice ale adversarului.

Statele mici sau mijlocii care găzduiesc infrastructură aliată, controlează culoare maritime înguste sau se află pur și simplu „la mijloc” între doi actori mai puternici riscă să devină, peste noapte, teatru de operațiuni fără să fi ales vreodată acest rol. Pentru România, ca și pentru Iordania sau Arabia Saudită de astăzi, credibilitatea unei alianțe de apărare colectivă nu se măsoară în textul tratatelor semnate la ceremonii solemne, ci în viteza și fermitatea cu care partenerii răspund atunci când, pentru prima oară, cineva testează efectiv promisiunea scrisă pe hârtie.