Averea uriașă a lui Emanuil Gojdu a fost cedată Budapestei de România în 2005. Cine a fost cel mai bogat român din Ungaria

Emanuil Gojdu nu a fost doar un avocat de succes în metropola strălucitoare a Budei și Pestei secolului al XIX-lea, ci un vizionar care a înțeles că singura armă reală a unei națiuni oprimate este educația.

Născut în 1802 la Oradea, într-o familie de origine aromână cu rădăcini în legendarul Moscopole, Gojdu a reușit o ascensiune fulminantă în magistratura maghiară, ajungând până la demnitatea de judecător al Curții Supreme a Ungariei.

Dincolo de robă și de succesul financiar răsunător, inima sa a rămas ancorată în nevoile românilor din Transilvania și Ungaria, militând neîncetat pentru drepturile politice și religioase ale acestora într-o epocă în care identitatea națională era o bătălie zilnică.

A reușit să acumuleze o avere importantă, care va face obiectul unei dispute de peste 100 de ani. Centrul de greutate al moștenirii a rămas în inima Budapestei: celebrul „Gozsdu-udvar” (Curtea Gojdu), un complex de opt clădiri masive legate prin pasaje, situat într-o zonă care astăzi valorează aproximativ 4 miliarde de euro.

Gigantul planetei, un organism viu care ocupă nouă kilometri pătrați

Schimbări importante înainte de moțiunea de cenzură. Cinci parlamentari s-au răzgândit

Testamentul lui Gojdu de la 1869

Adevărata sa nemurire a fost semnată cu cerneală și sigiliu pe 6 noiembrie 1869, sub forma unui testament care a lăsat mută de uimire elita vremii. Fără a avea urmași direcți, Gojdu și-a lăsat întreaga avere „națiunii române ortodoxe”.

Planul său era unul de o precizie matematică: patrimoniul trebuia administrat de o fundație condusă de ierarhii bisericii ortodoxe și de laici influenți, iar veniturile obținute din imobilele sale din centrul Budapestei urmau să fie transformate în burse pentru tinerii români studioși. Gojdu a prevăzut o existență a fundației pe cicluri de 50 de ani, până în anul 2070, dorind ca averea să se capitalizeze constant pentru a servi generații întregi.

Emanoil Gojdu, cel mai bogat român din Ungaria. sursa: Wikipedia

Biserica Ortodoxă administra patrimoniul si a acordat 4.455 burse

Emanoil Gojdu a încredințat administrarea averii sale ierarhilor ortodocși din Transilvania și Ungaria, alături de trei laici de prestigiu. Activitatea a început în 1870, sub egida mitropolitului Andrei Șaguna, gestionând un complex de opt clădiri masive cu 250 de apartamente și 50 de spații comerciale, hoteluri, restaurante, cafenele, care generau venituri uriașe.

Până la Primul Război Mondial, fundația a devenit una dintre cele mai mari din Imperiul Austro-Ungar.

Pe parcursul a 48 de ani  Fundaţia Gojdu a acordat 4.455 de burse de studii şi 928 de ajutoare financiare tinerilor studioşi din Ungaria şi Transilvania. Între bursieri se numără viitoare personalităţi prestigioase ale culturii şi ştiinţei româneşti între care: Victor Babeş, Octavian Goga, Ioan Lupaş, Traian Vuia, Constantin Daicoviciu etc.

Disputa juridică, de la Trianon la Acordul din 1937

După 1918, soarta fundației a intrat sub incidența Tratatului de la Trianon, care la articolul 249 obliga Ungaria să pună fundațiile destinate supușilor statelor aliate la dispoziția acestora. Ungaria a adoptat însă o tactică de tergiversare, blocând fondurile în 1927. Nicolae Titulescu a reușit ulterior să introducă Problema Gojdu în pachetul „optanților unguri” judecat la Haga, ducând la Acordul de la Paris.

Un succes diplomatic major a fost obținut la 27 octombrie 1937, când s-a semnat la București un acord prin care Ungaria recunoștea dreptul de proprietate al României asupra bunurilor fundației din Budapesta. Deși ratificat de ambele state până în iunie 1940, aplicarea sa a fost blocată de Dictatul de la Viena din august 1940.

Nicolae Titulescu. sursa: arhiva istorica

„Marea Renunțare” din 1953

Ocupația sovietică a adus naționalizarea bunurilor fundației de către guvernul ungar în 1952, fără nicio reacție din partea Bucureștiului.

În 1953, sub presiunea Moscovei, România a semnat un formular tipizat prin care renunța la orice pretenție de despăgubire pentru bunurile de pe teritoriul altor state socialiste, un act care avea să devină ulterior „arma” juridică a Budapestei împotriva cererilor de restituire.

Controversatul Acord Ungureanu din 2005

După decenii de abandon, fundația a fost reactivată juridic la Sibiu în 1996.

Totuși, în contextul dorinței de aderare la UE, guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu a adoptat o poziție pe care istoricul Ioan Scurtu o consideră capitulardă. Ministrul de externe de atunci, Mihai Răzvan Ungureanu, a inițiat lichidarea fundației originale în favoarea unei noi entități: Fundația Publică Româno-Ungară „Gojdu”.

Mihai Răzvan Ungureanu/Sursa foto: Wikipedia

Acordul semnat la 20 octombrie 2005 anula de facto voința lui Emanoil Gojdu, transformând o instituție de drept privat într-una publică, finanțată de ambele guverne. Protestele Academiei au fost în van. Academia Română a solicitat respectarea testamentului, subliniind că nicio autoritate statală nu poate anula juridic o fundație privată.

Oficialii de la București susțineau că procesele internaționale ar fi costisitoare și ar „afecta relațiile de prietenie” cu Ungaria, partenerul care susținea integrarea României în UE.

Pierderea unui simbol național

Deși Parlamentul României și președintele Traian Băsescu au respins ordonanța de aprobare a acordului din 2005 în primăvara anului 2006, guvernul ungar a considerat problema tranșată definitiv. Ungaria a înregistrat noua fundație publică sub jurisdicția sa și a procedat la vânzarea complexului Gojdu din Budapesta către investitori străini.

Istoricul Ioan Scurtu concluzionează că desființarea Fundației Gojdu s-a înscris într-un program mai amplu de „ștergere a identității naționale”.