Mircea fusese acasă, la Oradea, şi urma să plece către Cluj, unde avea spectacol. Prevăzător, ca orice ardelean care nu lasă nimic la voia întâmplării, şi-a luat bilet la tren cu trei zile înainte, adică de vineri, când a ajuns în Oradea. La clasa întâi. Dai un ban, dar eşti cocoş. Luni, cu douăzeci de minute înainte de venirea trenului în gară, s-a instalat pe peron, La scurt timp, a răsunat în megafoane pompos: „Trenul internațional interregio, cu numărul… din direcția Budapesta, soseşte în stație… şi va pleca…” Apoi a urmat acelaşi anunț impecabil în limba engleză, pentru mulții turişti care se presupune că veneau cu acel tren din Ungaria în România.

Urmează clipe solemne de aşteptare. Era ora prânzului. Artistul îşi şi făcuse calculul: „Tren internațional, sigur are şi vagon restaurant. Mănânc în tren. Nu mai pierd vremea. Când ajung la Cluj, mă apuc direct de treabă”.

La ora 13,05, dezamăgire totală. În loc de un frate geamăn al Orient Express-ului, care să intre pompos în gară, apare o locomotivă prăpădită de manevră, din cele care se folosesc prin triaje, târând după ea două vagoane şoldite şi prăfuite. Bodolan s-a gândit că nu ăla este trenul aşteptat, ci că acele două vagoane vor fi ataşate trenului internațional care va să vină. Se înşela. Acela era trenul. Doar că pentru el, nu mai era loc. Şi nu numai pentru el, ci şi pentru toți călătorii care îşi cumpăraseră bilet din gară pentru acea garnitură. Pe vagoanele prăfuite scria clar: 428 şi 429, iar pe biletul artistului şi a celorlalți călători, scria la fel de clar, vagonul 427. Uluială. Probabil uitaseră să-l ataşeze în triaj. Au reclamat la şeful gării şi la şeful de tren. Şeful gării a ridicat, sfătos, din umeri, dar şeful de tren le-a dat un sfat mai sfătos: să meargă în oraş, la Poliție, să depună plângere, pentru că „este caz penal, înşelăciune, nu ne jucăm cu călătorii la calea ferată”. Cu alte cuvinte, să piardă trenul, să-şi lase oamenii trenurile la care plecaseră, apoi să se tot târască prin tribunale luni de zile sau poate ani.

Au renunțat şi s-au urcat de-a valma în cele două vagoane. Şeful de tren nu le-a mai controlat biletele, dar s-a oferit să le dea o adeverință, pentru că plătiseră bilete la clasa întâi şi trenul nu avea decât două vagoane de clasa a doua. Să-şi recupereze diferența de bani. Dar tot aşa. După ce îndeplineau o serie de formalități, completau nişte hârtii, după care… trebuiau să se întoarcă la Oradea să le depună.

Când a coborât plin de nervi la Cluj, Bodolan a văzut un tren plecând în direcția inversă, spre graniță. Tot internațional. Dar nu avea decât un singur vagon. S-a gândit: „Noi, totuşi, mai arătam a tren. Am avut două vagoane”.

Nu a mai contat că între cele două vagoane, nu se afla şi cel pentru care CFR-ul îi eliberase bilet şi-i luase banii. Oricum, ca să recupereze ceva din ei, ar fi trebuit să plece înapoi la Oradea, cu trenul acela cu un singur vagon. Retrogradare, cum ar veni.

Să nu vă mirați dacă la „Mica publicitate” veți vedea anunțul: „Tren internațional BudapestaBraşov. Pierdut vagon. Îl declarăm nul.”