Petru este autoritar, este Starostele. Pavel este Învățatul, Ioan este devotatul, este cel Iubit, Andrei este apostolul românilor. Dar Toma ne este cel mai drag, cel mai simpatic, pentru că ne seamănă. De aceea. Duminica Tomii, prima duminică de după Paști, când retrăim evenimentul ce i-a adus porecla de „Necredinciosul”, este una dintre cele mai îndrăgite sărbători din calendarul bisericesc.

Vă amintiți? În seara zilei de Înviere, ucenicii (mai puțin Toma) stăteau împreună, închiși în casă de frica iudeilor. Trecând prin ușile încuiate, Iisus apare în mijlocul lor și, de parcă ar fi fost puțin plecat, de parcă nu ar fi trecut prin Moarte, le zice firesc și cumva jovial: „Pace vouă!” Mi se pare mie sau se simte și o umbră de ironie față de lașitatea apostolilor?

Iisus le arată urmele cuielor și suliței, pentru a-i convinge că a înviat cu Trupul și nu este vreo stafie. Apoi suflă asupra ucenicilor Duh Sfânt, îi anunță că vor avea colosala putere de a lega și dezlega nu doar pe pământ ci și în cer, și îi trimite să propovăduiască în lume.

Când Toma se întoarce acasă nu e greu de bănuit cu ce potop de vorbe, de detalii, de exclamații s-au repezit ei să-i relateze minunea. Ba se poate să fi fost și reproșuri pentru inoportuna absență: „Unde erai, când…?”

Buimac, năucit, în atmosfera de entuziasm general, bietul Toma are una din acele reacții atât de omenești care ni-l fac drag:

„Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.”

Bartolomeu Anania explică splendid ce s-a petrecut în sufletul și mintea lui Toma:

„Toma nu e necredincios prin structură, ci este mai degrabă ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat! El nu e un împietrit, cum devenise – de pildă – Iuda. El nu refuză să creadă; el e doar copleşit de obiectul credinţei lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că e singurul dintre ucenici care intuieşte implicaţiile ei cosmice. Toma ştie că adevărul trebuie să existe în sine, dar îl imploră să-i devină certitudine, adică adevărul lui, personal. Cei zece îi spun: L-am văzut pe Domnul. El nu le pune la îndoială spusele, ci doar putinţa ochilor lor de a nu se fi înşelat. De aceea, el se hotărăşte să facă apel la simţul tactil, cel mai material dintre cele cinci.”

După o săptămână, Mântuitorul îi vizitează din nou. De data asta, Toma nu mai lipsește. De parcă pentru el venise, Iisus se duce drept spre scepticul nostru și îi cere să-i pipăie urmele rănilor. Ceva se rupe în Toma: șocul este atât de mare, emoția atât de intensă, încât nu mai are nevoie de nici o dovadă, ci se prăbușește la picioarele Mântuitorului și strigă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Iată cum prima mărturie de credință că Iisus Înviat este Dumnezeu vine tocmai din partea celui căruia i se spune „Necredinciosul”. Să mai spună cineva că Dumnezeu nu are umor!

Prin aceeași duioasă ironie divină, Toma va fi la originea unei alte revelații. Când întârzie (iar!) la înmormântarea Maicii Domnului, el cere să se deschidă mormântul pentru a o mai vedea o dată pe draga lui moartă. Însă mormântul este descoperit gol, dezvăluindu-se astfel că Maica Domnului a fost mutată cu trupul la Ceruri de către Fiul ei.

Sfinții Părinți vorbesc despre „necredința cea bună” a lui Toma. Opusă lui „Crede și nu cerceta”, care nu există nicăieri în Scripturi, necredința bună este acel amestec atât de omenesc între îndoiala firească a rațiunii lumești și dragostea fierbinte de Dumnezeu. Una te oprește, te ține țintuit în loc, cealaltă îți ambalează până la incandescență motorul interior. Ca ambreiajul și accelerația ce fac să mârâie un Ferrari pe grila de start. Ilustrație pefectă pentru „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”, despre care Nicolae Steinhardt spunea că sunt cele mai amețitoare vorbe din toată Scriptura. E nevoie doar de un declic, de un deget al lui Dumnezeu, care să elibereze ambreiajul, pentru ca bolidul să țâșnească de neoprit!

Episodul din „Duminica Tomii” se încheie cu vorbele lui Iisus: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut”. În ciuda aparențelor, aceasta nu este o nouă mustrare la adresa lui Toma. Îi fusese de ajuns, sărmanului, lecția care îl zguduise. Iar Iisus poate fi uneori aspru, dar niciodată sadic.

Dimpotrivă, este un mesaj de îmbărbătare pentru generațiile viitoare. Care, spre deosebire de Toma și de apostoli, vor fi lipsite de sprijinul prezenței Sale FIZICE. Care vor trebui să înfrunte lumea și propriile îndoieli bazându-se (doar?) pe mărturiile celor vechi și pe ce descoperă în inimile lor.

Peste generații de creștini și de păgâni, de mucenici și de prigonitori, peste ani și veacuri, peste trupul lui Toma prosternat la picioarele Sale, Iisus se uită fix în ochii noștri.

„Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut” este un mesaj pentru noi! Este semnalul de start.