Vizita lui Charles Villa-Vicencio în România va trece drept un eveniment cultural, deci, în proasta logică media, minor, incapabil să seducă mai mult de două duzini de intelectuali angajaţi şi publicul lor deja fidelizat şi avizat.
Charles Villa-Vicencio este un nume care nu ne spune nimic şi o poveste care spune tot despre reconciliere ca necesitate şi miracol. Villa-Vicencio s-a născut alb în Africa de Sud, pe vremea când bisturiul statului tăia ţesutul social în mod injust, inuman. Pentru mai mult de patru decenii, apartheidul a continuat, de fapt, colonialismul brutal, bazat pe exploatare şi rasism, pe excluderea socială a majorităţii şi condamnarea ei la o subdezvoltare folositoare economic. Villa-Vicencio a contestat regimul care îl privilegia şi a mers la închisoare. Credea sincer (şi periculos) că oamenii nu (mai) trebuie să se nască victime.
„Mulţi dintre cei care au susţinut apartheidul nu au fost, în mod esenţial, nişte oameni răi. Pur şi simplu, nu s-au oprit măcar o clipă pentru a gândi. Erau prinşi în acea situaţie. Şi erau prinşi pentru că aveam la putere un guvern opresiv, care nu încuraja oamenii să gândească, să-şi pună întrebări”, spune, acum, Villa-Vicencio, care a avut un rol-cheie în Comisia pentru Adevăr şi Re con ciliere, organism vital în procesul de tran ziţie paşnică spre democraţie în Africa de Sud.
România a ratat momentul istoric 1989 exact în acel punct în care Africa de Sud s-a salvat. Atunci când n-a aşezat adevărul ca prima între valorile pe care se poate reclădi o naţiune. În ţara lui Nelson Mandela, justiţia punitivă a fost sacrificată („Nu le-am pregătit călăilor ceea ce meritau. Nu ne-am raportat la drepturile omului dintr-o perspectivă juridică”, recunoaşte Villa-Vicencio), sângele n-a mai curs şi, tocmai fiindcă n-a mai curs, reconcilierea a devenit posibilă („Nu este întotdeauna o alegere între justiţie şi pace, ci, precum în cazul nostru, una între diferite moduri de a face ceea ce este drept”).
Lecţia pe care Africa de Sud a oferit-o lumii încape, în fond, în cuvintele lui Desmond Tutu: „Nu vorbi doar cu prietenii tăi, asta e uşor. Stai la masă şi discută cu duşmanii tăi”.
În România s-a stat mult la masă după 1989, încă se mai stă. Mult şi degeaba. Dialogul onest a fost mimat, revolta populară a fost confiscată. Au condus cetatea cei mai mari duşmani ai decenţei: minciuna, tăcerea şi corupţia. Trecutul n-a trecut, a fost doar îngropat între dosare. De aceea ne târâm („ne descurcăm”) prin istorie în loc să mergem drept şi, mai ales, de aceea nu ne pasă.
Vizita lui Charles Villa-Vicencio (genul de om care într-o mulţime nervoasă e singurul care nu ridică piatra) n-a fost o întâmplare corectă politic. A fost un avertisment pentru cei care nu se opresc o clipă pentru a gândi. Avertisment pe care, mai demult, Nelson Mandela l-a formulat aşa: „Dacă nu intrăm în mintea şi inima călăilor, dacă nu înţelegem de ce au făcut ce au făcut, ce anume i-a motivat, dacă nu facem efortul ăsta, răul se va repeta, într-un mod sau altul”.
CITIŢI ŞI:
EXCLUSIV EVZ:
Recomandările noastre
