ANDREI CRĂCIUN: Michael Jackson. Puterea iubirii

ANDREI CRĂCIUN: Michael Jackson. Puterea iubirii

„Michael Jackson a murit” este o ştire mincinoasă, un neadevăr evident şi derutant.

Da, inima unui bărbat de cincizeci de ani a încetat să mai bată, la morga din Los Angeles a ajuns un cadavru care seamănă izbitor cu ce rămăsese din cel mai altruist artist al vremurilor noastre, atât şi nimic în plus.

„Michael Jackson a murit” este o propoziţie falsă şi caraghioasă dintr-un motiv atât de banal şi de inexplicabil încât nu-l pot scrie decât aşa: Michael Jackson nu a murit, fiindcă el nu a fost doar un om din carne şi oase. Mai mult şi, de fapt, mai exact, Michael Jackson a fost o idee generoasă care n-a avut loc între graniţele comune, de aceea s-a răspândit, repede şi just, pretutindeni.   Michael Jackson a fost (de la început şi mult dincolo de morga din Los Angeles) un vers infinit şi trist de frumos despre puterea iubirii. Cântecele sale, uneori zgomotoase şi şocante, sunt doar ambalajul sclipitor în care cultura populară a îmbrăcat esenţa de poezie care l-a făcut înţeles peste tot, de la vest la est, şi de la nord la sud.

Moştenirea pe care Michael Jackson ne-a lăsat-o nu se numără în vânzări de discuri, în ştachete ridicate prea sus într-o industrie, fie ea şi a muzicii. Suntem în eroare: Michael Jackson n-a lucrat într-o industrie. El s-a apropiat, inconştient ca orice copil, de suflet. Complet spus: de sufletul zbârcit şi tulburat al omului modern.   Ce se întâmplă zilele acestea în lume e un miracol fragil şi vizibil: muzica lui ne-a strâns pe toţi, albi, negri şi galbeni, bogaţi şi cerşetori, atei şi credincioşi, într-un ghem de emoţii. Michael Jackson a şters toate zidurile pe care secolele de prejudecăţi şi civilizaţie le ridicaseră între noi. Puterea iubirii.

Fiindcă nu au ştiut cum să-i mulţumească pentru că îi face fericiţi, oamenii i-au dat lui Michael Jackson faimă şi bani şi i-au luat dreptul de a-şi mai aparţine. Din uşurinţa cu care a risipit şi faima, şi banii am înţeles greşit că era nebun şi periculos. Ni s-a părut suspect ca un om să rămână cel mai bun până la capăt, ne-am îndoit, vraja s-a rupt, am uitat să aplăudam, regele ni s-a prăbuşit la picioare, gol, neputincios şi sfâşiat.

Da, inima unui bărbat de cincizeci de ani, un om slab, exploatat, care înspăimânta şi fermeca prin lipsa de limite, a încetat să mai bată. Am auzit împreună cu zeci de mii de oameni cum palpita inima aceasta, într-o seară de septembrie, de mult, pe un stadion acum dărâmat. Se lăsase frigul acela plăcut de început de toamnă, intrase în noi, strecurându-se printre melancolie şi zâmbete.

Michael Jackson, omul, era obosit. Abia acum se poate întoarce acolo unde n-a fost niciodată: în copilăria pe care nişte oamenii mari şi răi ca nişte piraţi i-au răpit-o. Cortina a căzut, nu mai sunt concerte, muzica a tăcut, e li-niş-te. Doar Peter Pan zboară, pluteşte, se luptă pentru o fregată fermecată, încărcată cu libertate.

Citiţi şi: Jackson, megastar şi după moarte

Ne puteți urmări și pe Google News