La ce te expui făcând o expoziţie pentru România.
Actul I (2006-2007): Un cetăţean al Ungariei, trăitor de mai bine de un deceniu în România, scotoceşte (istoric fiind de profesie) prin arhive, se zbate pe la mai toate instituţiile publice, din dorinţa de a reabilita memoria “trădătorilor de neam românesc”, uitaţi, neştiuţi în manuale, încă condamnaţi de sentinţe necasate. De ce? România este singura ţară ex-comunistă în care nu sunt casate sentinţele politice.
Eforturile autorului se concretizează în proiectul expoziţiei “Printre rânduri”. Guvernul alocă fonduri pentru realizare. În ciuda piedicilor de tot felul, expoziţia prinde viaţă şi este văzută la Budapesta şi la Bucureşti. E-adevărat, istoricul plăteşte parţial din banii personali şi nu din cei alocaţi prin două hotărâri de guvern. Ministrul Culturii vernisează la Budapesta şi se declară mulţumit. Banii se întorc la Guvern.
Naiv, istoricul nostru nu învaţă nimic din această tristă experienţă şi reface expoziţia, îmbogăţind-o. O plimbă prin 10 oraşe româneşti. România beneficiază de o injecţie de imagine de sine pozitivă: “Iată, şi acest popor al nostru a luptat cu mult curaj, dând eroi şi martiri, împotriva comunismului. Cum de n-am ştiut?”. Mass-media laudă expoziţia, care e văzută de mii de elevi şi studenţi. Actul II (2008): Autorul păţit continuă să creadă că martirii români merită să fie cunoscuţi şi în străinătate. Primeşte invitaţii să expună “Printre rânduri” la Vatican, Paris, Bruxelles, Cracovia etc. Miniştri de externe, foşti şefi de stat, dizidenţi, prelaţi şi însuşi Mihai I al României au acceptat patronajul moral al acestei expoziţii. Îmbogăţeşte din nou expoziţia, adaptând-o la sfera de interes a vizitatorilor europeni. O prezintă la Poznan şi la Praga, unde se află în prezent. În Polonia şi în Cehia, aceeaşi reacţie tipică: “Iată, şi acest popor a luptat cu mult curaj, dând eroi şi martiri, împotriva comunismului. Cum de n-am ştiut?”.
Noua expoziţie există şi datorită sprijinului acordat de instituţii de stat – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), Ministerul Afacerilor Externe (MAE), Institutul Cultural Român (ICR), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), Ministerul Culturii şi Cultelor (MCC) etc. –, care au acceptat, cu acte, calitatea de co-organizator. Din păcate, istoria se repetă. Cea mai mare parte din cheltuieli sunt suportate de autor. E drept, cu promisiuni că aceste cheltuieli vor fi decontate.
Actul III (desfăşurat parţial în paralel cu Actul 2, dar în culise): Un cotidian bucureştean – nu unul dintre cele prestigioase – publică (cu mânie proletară!) o demascare a autoarei expoziţiei, descrisă ca agentă a spionajului ungar, personaj malefic, o Mata Hari a zilelor noastre, care ar conduce din umbră CNSAS-ul, cu sutele de angajaţi pe care-i are, inclusiv pe preşedintele instituţiei, care ar fi marioneta sa.
Pe acest fundal, desigur printr-o pură coincidenţă, principalele instituţii co-organizatoare, îşi “uită” sau chiar îşi reneagă promisiunile, ştampilele şi semnăturile oficiale. După ce au vernisat expoziţia, la Praga, au refuzat sau au întârziat să deblocheze sumele aprobate. Astfel, nu pot fi plătiţi cei care, de bună credinţă, şi-au investit bani proprii şi multe ore de muncă în materializarea proiectului. Practic, aceşti oameni au împrumutat respectivele instituţii pentru că ştiau că finanţare există, doar întârzie, cum se întâmplă deseori în astfel de cazuri.
Dacă pedeapsa este, în mod clar, falimentarea financiară şi etică a persoanei care s-a zbătut pentru realizarea expoziţiei, a descoperi crima pentru care a meritat o astfel de pedeapsă este mai greu. Trebuie să constat însă cu tristeţe că, într-o ţară în care toţi demnitarii sunt anticomunişti declaraţi, această poziţie lăudabilă, chiar dacă întârziată la majoritatea politicienilor români, rămâne doar la nivel declarativ. Andrea Varga, autorul expoziţiei “Printre rânduri”
Recomandările noastre
