Evenimentul Zilei > EVZ Special > Amintiri rare din „Clocitoarea roșie”: În sediul PSD a pășit Sadoveanu și s-a îndrăgostit Labiș
Amintiri rare din „Clocitoarea roșie”: În sediul PSD a pășit Sadoveanu și s-a îndrăgostit Labiș

Amintiri rare din „Clocitoarea roșie”: În sediul PSD a pășit Sadoveanu și s-a îndrăgostit Labiș

În actualul sediu central al social-democraților a funcționat, între anii 1950 și 1955, Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, înființată de comuniști pentru formarea de propagandiști, deghizați în scriitori. Un fost absolvent al școlii de pe Bld., Kiseleff nr.10 povestește, în premieră, detalii picante din regimul de supraveghere totală în care erai eliminat și dacă dormeai cu gura căscată!

Marin Ioniță a învățat doi ani în Școala de Literatură, durata maximă a cursurilor. Era singura școală de acest fel din lume, după institutul de profil „Maxim Gorki” de la Moscova, spune cursantul, în cartea sa de memorii „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori” (Editura Corint, 2018). Potrivit acestuia, era important ca învățăceii să aibă rădăcini sănătoase și mai puțin să aibă talent la scris. Mulți cursanți erau luați de la coarnele plugului sau de la coada vacii, alții erau ingineri, medici.

„Arca lui Noe. Ce vor putea să scoată din noi? Eram materia primă din care să fie puse în sistem piesele de fabricație comunistă, să umplem golul lăsat de scriitori excluși din literatură, ca Lucian Blaga sau Tudor Arghezi”. Lui Arghezi i se ridicase dreptul de a publica, iar Blaga fusese tras pe dreapta ca bibliotecar. Ioniță relatează că școala era un „sistem de spălare a creierelor și însămânțare a lor cu sporii ideologiei comuniste”.

Viața în spatele sârmei ghimpate

„Bine hrăniți, ținuți închiși și îndopați cu ideologie. Ziduri masive de cărămidă de trei metri, supraînălțate, cu încă un gard de sârmă ghimpată, paznicul mutat de la poartă chiar la ușa clădirii, biletul de voie, care se obținea foarte greu, ore de studiu obligatoriu, sub supraveghere, bibliografie imensă, controlată prin cantitatea conspectelor, ieșirea în oraș, la spectacole, în grup, pe tabel și cu însoțitor: studenții Școlii de Literatură și Critică Literară din palatul de pe Șoseaua Kiseleff, nr.10. Într-unul din discursurile oficiale, a fost numită această instituție „Pepiniera noastră de scriitori”. Altcineva i-a zis „Sera de flori a poeziei noastre viitoare”. Eu am numit-o „Ferma de scriitori”.”, descrie autorul atmosfera pe care a cunoscut- o.

Un viitor modest dar sigur

„Din punct de vedere material nu te sâcâia nicio grijă. Nu-ți rămân e a decât să înveți”. Și cât învățai, aveai asigurate căldurica și păpică. Era o investiție a partidului într-o „armată de condeieri devotați”, , relatează Ioniță. Acolo erau doar două variante: ori nu erai apt să scrii după linia partidului, ori nu voiai să te încadrezi. „Puteai să te trezești dușman de clasă numai pentru că nu te-a înzestrat Dumnezeu cu harul creației literare”, spune autorul. Cei „proști fără voia lor” primeau și ei un loc călduț în redacția unui ziar mic. După absolvire primeai un salariu modest, dar sigur, și promisiunea unei locuințe.

„Hei! Cine ne numără bășinile?”

Pe la colțuri, fosta școală era poreclită „Puiernița de la Bufet”, „Clocitoarea roșie” și „Cuibul de șopârle”. Unul din directori era Petre Iosif, care „nu publicase decât niște narațiuni insipide”, dar care a scris mesajul de abdicare al Regele Mihai I. Directorul politic, cel mai temut om din școală, era „tovarășul Hoajă”, obsedat de supravegherea cursanților. „Eram supravegheați tot timpul și peste tot. Strigam la toaletă: „Hei, cine numără bășinile?”. Regulile erau draconice.

Fănuș Neagu a fost eliminat din școală pentru că nu se dădea jos din pat la ora deșteptării, iar alt cursant pentru că dormea cu gura căscată. Romancierul Petru Dumitru a fost unul din profesori. „Plin de sine, arogant, era un exemplar masculin de excepție în fața căruia se topeau de emoție tovarășele studente”, îl descrie Ioniță. „Literatura pe care o scriam trebuia să fie o parte a ideologiei marxist-leniniste și să contribuie la lupta de clasă”, adaugă el.

Sadoveanu era o forță a naturii!

La inaugurarea școlii de literatură a participat Mihail Sadoveanu, despre care autorul spune că era „răsfățat de noua putere”. Ioniță îi face lui Sadoveanu o descriere amănunțită. „Părea că nu a cunoscut niciodată durerea, suferința, teama, grija, nevoile, umilința, primejdiile. Era monumental! Nu numai prin masivitatea trupească, de-a dreptul impresionantă, dar și pentru că degaja forță și măreție. Ba chiar părea înconjurat de o aură de sacerdot sau de vraci. Toți cei din jurul său arătau ca niște pigmei. Refuza întotdeauna să vorbească despre sine (…) Vorbea cu voce egală, curgătoare, domolă, blândă, de bunic sfătos și bun la inimă”, povestește Ioniță. Potrivit acestuia, dacă partidul comunist credea că poate să șlefuiască pe oricine în scriitor la comandă, Sadoveanu avea altă părere.

Împotriva partidului

„Spunea lucruri cu miez, dar uneori și în doi peri. De pildă, la adunarea aceea festivă și inaugurală (a școlii, n.red.) a lăsat să se înțeleagă, pentru cine avea urechi de auzit, că această instituție este inutilă: scriitorul există sau nu există, el nu poate fi fabricat. Și tot cu ce neam putea alege ar fi să învățăm puțină gramatică, în rest nu era decât o frumoasă pierdere de vreme”, adaugă autorul. Ioniță mai spune că Sadoveanu era „mereu senin și imperturbabil” și „o singură dată i-am prins o fulgerare de privire scăpată printre ploape, cenușie, rece, tăioasă ca o lamă de oțel”.

Rebelul Labiș și Nichita Stănescu au iubit aceeași femeie

„Steaua” școlii de literatură din Kiseleff 10 a fost poetul Nicolae Labiș, care a murit călcat de tramvai la 21 de ani, în București. „Se afla în prețuirea lui Sadoveanu, fiind singurul de care marele mag se interesa din când în când. Îl cunoscuse pe Arghezi, Geo Bogza nu mai contenea cu laude și chiar Tudor Vianu și-l făcea partener de discuții, în timpul recreațiilor, când avea ore la noi”, povestește Ioniță, potrivit căruia toți cursanții roiau în jurul lui. Labiș le aducea colegilor din școală, procurate pe sub mână, cărți interzise pe care le citeau cu lanterna sub pătură.

Poetul a avut o relație „scurtă și dramatică” cu o colegă din școală, Doina Ciurea, „fiica brunetă, inteligentă, seducătoare și talentată la data aceea a unui comandor de aviație cu multe decorații”, care a ajuns ulterior soția lui Nichita Stănescu”. Idila cu Labiș a eșuat pentru că acesta iubea mai mult cărțile și libertatea decât femeile, povestește Ioniță.

PSD a dat 973.000 de euro pentru clădire

Sediul PSD a fost construit în 1926. Primul său proprietar, Toma Stelian, a fost ministru al Justiției. Vila a fost realizată de arhitectul I.D. Berindei, valoarea lucrării fiind estimată la vremea respectivă la 500.000 lei aur. Ornamentele interioare au fost făcute de Wilhelm Dietz, care a lucrat la decorarea palatelor regale de la Peleş şi Bucureşti.

Din 1931, aici a funcționat un muzeu de artă. După ce s-a închis Școala de Literatură înființată de comuniști, sediul PSD s-a transformat din nou în muzeu. După revoluție, până în 1996, clădirea a servit ca reședință diplomatică, după care a fost preluat de PSD. În 2016, PSD și-a achitat ratele la sediul pentru care plătea chirie, contra sumei de 973.000 de Euro.