Pe data de 16 martie, România se izola în case. Preşedintele decreta starea de urgenţă. Ştirile care veneau din China şi, după aceea, mult mai grave, din vestul Europei, ne-au înspăimântat. România a paralizat.
Oraşe cu străzile goale ziua în amiaza mare, locuri de joacă, magazine, parcuri, mall-uri, muzee, cinematografe închise. Periculosul coronavirus pusese stăpânire pe tot şi pe toate. Materialele sanitare erau la mare căutare şi preţurile lor explodaseră.
Din China, veneau ştiri incredibile. Cum că tot felul de emisari ale unor state bogate, cu genţile doldora de bani gheaţă, îşi furau unul altuia avioanele pline cu măşti sau costume de protecţie. Parcă şi vedeam pe pista aeroportului din Beijing, domni în costume elegante, însoţiţi de trei-patru argaţi care, ca şerpaşii, se cocoşau sub greutatea sacilor cu bani, alergând de la un avion la altul, cu oferte care de care mai tentante. Parcă vedeam aievea avioane care plecau spre o destinaţie, dar în timp ce rulau pentru decolare, li se aruncau banii pe geam piloţilor şi din mers schimbau direcţia către o altă destinaţie. Bine că nu s-a petrecut nicio tragedie aviatică, în vânzoleala aia de avioane care mişunau pe pistă ca muştele fără cap, spre disperarea celor din turnul de control, care dădeau de pământ cu şepcile şi căştile de la urechi.
Sincer, aveam aceeaşi senzaţie ca în urmă cu 35 de ani, când explodase Cernobîlul. Ni se părea că dincolo de fereastră sau de pragul uşii casei, stă moartea la pândă, gata să ne reteze cu coasa.
În mijlocul acestui dezastru, declararea stării de urgenţă ni s-a părut o izbăvire. Şi românii s-au conformat fără să crâcnească la restricţiile impuse de ea. Parte din frica de infectare, parte din frica de consecinţele nerespectării restricţiilor.
A patra zi de la declararea stării de urgenţă, Guvernul dă un OUG, care a venit firesc pe acest fond de teroare. Înăsprirea pedepselor pentru cei care încalcă regulile de combatere a pandemiei.
Amenzi uriaşe, dar şi pedepse cu ani grei de închisoare. Cel mai dur era, de departe, art 325 alin 7: „Dacă prin fapta prevăzută în alin. (3) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
Pe străzi au apărut patrulele mixte, formate din poliţişti şi militari înarmaţi până în dinţi cu arme de război. Care s-au pus pe aplicat legea. Aveai declaraţia pe propria răspundere puţin mototolită într-un colţ, semnătura de pe ea părea mai nervoasă, ori data nu era scrisă foarte citeţ, pac, amendă.
Amenzile date populaţiei în timpul stării de urgenţă pe baza acestui OUG însumează 600 de milioane de lei, adică aproximativ 20 de milioane de euro. În fiecare zi se raportau cu mândrie noi îndepliniri şi depăşiri la numărul de amenzi, cam cum era pe vremuri cu depăşirea planului la apropierea vreunui congres al PCR (nu testul de Covid – 19, ci partidul atunci la putere).
Deci, cu amenzile ne-au îndoit. Ce facem însă cu partea cealaltă, mult mai gravă. Cu puşcăria?
Recomandările noastre
