Înfrângerea suferită de naţionala de fotbal în faţa Serbiei a adus o batistă fluturată pe cheiul Constanţei, în direcţia unei calificări pierdute în zare.
Tot pierdut se vede şi Victor Piţurcă, prin cătările puştilor din plutonul în care s-au înrolat ziarişti, antrenori, conducători de club şi fani, care de care mai surescitaţi şi mai blindaţi cu argumente.
În 17 ani de antrenorat, Piţurcă a adunat, deopotrivă, performanţe şi contraperformanţe. În prima categorie intră Cupa României, cu Steaua (1992), titlul de campion, cu Steaua (2001), calificarea naţionalei de tineret la Europene (1998), calificarea naţionalei mari la Europene (2000 şi 2008). În rândul bilelor negre trebuie enumerate locul 8 (din opt participante) la turneul final al Europenelor de tineret, în 1998, în condiţiile în care competiţia s-a disputat totuşi la Bucureşti, inflamarea atmosferei la lot prin discriminarea lui Hagi în 1999, privind repartizarea anapoda a bonusurilor financiare şi, nu în ultimul rând, abordarea închistată a Europenelor, culminând cu neputinţa de a marca în faţa unei Olande care, timp de 45 de minute, rămăsese în lenjerie intimă, doar-doar o stimula apetitul ofensiv al unui fotbal care se uită încruntat de sub bretonul prudenţei.
Cu riscul de a intriga, permiteţi-i semnatarului să nu-l găsească vinovat pe Piţurcă, un antrenor ale cărui succese nu pot fi tăgăduite, indiferent de numărul de telefon ori de înmatriculare. Piţurcă e un „gambler” şi nu putea refuza oportunitatea de a-şi testa din nou şansa la ruleta preliminariilor. Antrenorului îi place să câştige mereu, indiferent dacă pentru asta apelează la Goian sau la pachetul de ţigări cu cameră video miniaturală.
Culpabil pentru alunecarea pe toboganul mediocrităţii este, dincolo de toate, omul netransparent din clădirea de lângă şanti erul pentru noul Stadion Naţional. De aproa pe două decenii, Mircea Sandu se mulţumeşte doar să administreze sedative unui fotbal bolnav cronic, în locul inter venţiei chirurgicale ferme. Dincolo de su fe rinţa infrastructurii, lipsa preocupării pentru copii şi juniori, absenţa reactivităţii în cazul meciurilor trucate, Naşul se face direct răspunzător pentru modul în care a gestionat echipa naţională.
După vara magică a lui ’94, tricolorii au început să conteze din ce în ce mai puţin şi pentru că, în condiţiile subţierii continue a ariei de selecţie, a lipsit tehnicianul potrivit pentru a developa noua fotografie a primei reprezentative. Mircea Sandu poate găsi, probabil, justificări pentru multe dintre erorile sale. Impardonabilă rămâne însă evitarea sistematică a celui mai bun antrenor român şi, totodată, constructor de echipe, Mircea Lucescu.
Tehnicianul laborios, aplicat, tobă de fotbal şi orgolios a fost ocolit cu obstinaţie de preşedintele FRF, care ştie foarte bine că prezenţa lui Lucescu pe banca tehnică ar însemna mai mult decât un selecţioner, aducând şi riscul de a fi dezvăluite multe imposturi perpetuate la mai toate nivelurile fotbalului românesc. Aşa că Sandu a preferat mereu, după ’98, soluţii călduţe, gen Piţurcă, Ienei, Hagi, Iordănescu - reîncărcat şi Piţurcă - reîncărcat. Excepţia s-a numit Laszlo Bölöni, care n-a dansat însă decât o vară, din cauza, spun mulţi, tot a apelor tulburi din fotbalul românesc.
Îl va aduce Mircea Sandu pe Mircea Lucescu în al 12-lea ceas să proiecteze o nouă echipă naţională? Răspunsul e, probabil, nu. Fotbalul românesc s-a obişnuit cu un tehnician care mizează totul pe o carte. Şi nu pe unul care ştie carte.
CITIŢI ŞI:
- Se pregăteşte „Domn străin” la naţională?
- Se amână schimbarea lui Piţi?
- Tricolorii trăiesc o ruşine fără precedent
- Piţurcă, ţi se pregăteşte ceva!
- Victor Piţurcă este tentat să demisioneze!
Recomandările noastre
