Epuizată de „procesul chinuitor de vindecare“ după o iubire fără şansă, dar puternică şi vanitoasă în cariera artistică, Alanis Morissette a cântat, vineri seară, pentru prima dată în faţa publicului din România, pe scena B’Estfest.

Artista canadiană, care şi-a găsit întotdeauna inspiraţia în experienţa personală, a reuşit să „exorcizeze demonii“ rămaşi după povestea de dragoste cu actorul Ryan Reynolds, finalizată în urmă cu un an, prin noul ei album, „Flavors Of Entanglement“, recent lansat pe piaţa internaţională.

Deşi spectacolul ei a fost primit cu rezerve de publicul de la Bucureşti, care a reacţionat mai ales la piesele cunoscute, „You Oughta Know“ şi „Ironic“, Alanis a declarat, într-un interviu acordat „Evenimentului zilei“, că acest show rămâne „o demonstraţie de forţă dezlănţuită pe scenă“. În plus, artista spune că s-a simţit excelent în România, ţară care-i aminteşte de Ungaria în care-şi are rădăcinile.

CONCERT. Cântăreaţa a venit pentru prima dată în România la B’Estfest

EVZ: Se spune că promoterii locali încearcă de câţiva ani să te aducă la Bucureşti, oferte respinse până acum de reprezentanţii tăi... Cum ai decis să cânţi în România? Alanis Morissette: Probabil au fost raţiuni strict tehnice pentru refuz. Nu ştiu prea multe despre România, dar de când am ajuns aici, de 24 de ore, învăţ în permanenţă. România mi-a fost sugerată ca parte din acest turneu, iar oamenii care lucrează pentru mine ştiu că-mi place să merg, dincolo de călătoriile pe care le consider iniţiatice - cum a fost cea din India -, în locuri speciale, că-mi place să ies dintr-un perimetru convenţional. Pentru un artist de peste Ocean, România poate să pară un loc exotic, însă mie mi se pare familiar, având în vedere că mama (n.r. - Georgia Mary Ann Feuerstein) s-a născut în Ungaria. Am fost la Budapesta anul trecut şi doresc să mă întorc acolo, chiar anul acesta, în august. România are un parfum similar. M-a încântat ideea de a veni aici, de a urca pe scenă şi de a-mi prezenta cântecele, aşa cum sunt ele, adică o forţă. Aşa aş descrie spectacolul meu: o forţă care se dezlănţuie pe scenă. Ai fost, spuneai tu, dependentă de dragoste, iar despărţirea te-a transformat într-un om slab... Nu a fost o dragoste. A fost o stare de dependenţă. Dragostea este, pentru mine, un verb... este ceea ce facem, ignorând teama, ingnorând îndoielile, ingorând orice. Am fost într-o permanentă zbatere către capitularea finală, am atins puncte de minus pe care nu le-am atins niciodată în viaţa mea, totul s-a rupt şi-mi amintesc de timpul acela ca de unul fascinant şi înspă imântător totodată. Apoi am vorbit despre pasărea Phoenix, pentru că am decis să mă ridic, iar vindecarea a început în momentul în care mi-am asumat responsabilităţi faţă de mine, în momentul în care am învăţat să am grijă de mine, în momentul în care am avut curajul de a fi propria mea stăpână. Nu puteam duce mai departe starea aceea de dependenţă, corpul meu nu mai putea rezista. Ai spus că acest nou album a fost modalitatea ta de vindecare... Da, am scris despre ceea ce mi se întâmpla, nu am stat nicio clipă, a fost o modalitate foarte bună pentru mine să ies din sistemul meu, să ies din corpul meu, să scot totul afară şi să încetez să mă gândesc. Şi este pentru prima oară când fac asta în timp real. Câteodată, când scriu o piesă, mă inspir din ceea ce s-a întâmplat cu şase luni, cu un an, cu trei ani în urmă. Acum am scris totul pe măsură ce se întâmpla, aşa cum le-am simţit la vremea aceea. Sunt 11 piese care vorbesc despre conflictele şi durerea separării, uneori cu detalii personale, alteori chiar în manieră conversaţională. A fost drumul pe care l-am găsit eu pentru reabilitare, desigur, ajutată şi de un terapeut, şi de un grup grozav de prieteni.

Noul album este o producţie Maverick. Compania cu care a lucrat vreme îndelungată Madonna, a cărei protejată s-a spus că eşti. Ce rol a avut Madonna în cariera ta? Mi-o amintesc pe Madonna în „Papa, Don’t Preach“. Cred că m-a impresionat foarte tare, eram tână ră, era chiar pe vremea în care începusem să scriu autobiografic. Madonna nu mai colaborează cu Maverick, probabil că lasă impresia că ar mai face asta... Da, când am întâlnit-o pentru prima dată pe Madonna, tocmai mă mutasem din Canada în Los Angeles, cred că i-am câştigat respectul. A considerat că semăn puţin cu ea, că am tot atâta încredere şi forţă. Cred că a fost o admiraţie reciprocă. Cum te împaci cu ideea de superstar? Spuneai cândva că te simţi ca o persoană oarecare, captivă în corpul unui star... Mă folosesc din plin de statutul meu de persoană cunoscută internaţional. Îmi place să fiu o celebritate pentru că este un instrument excelent ca parte a scopului meu, acela de a-mi scrie provestea şi de a o împărţi cu ceilalţi. De a o face publică. Acesta a fost întotdeauna scopul meu. Am început, însă, să trăiesc în vizorul public încă de când aveam 21 de ani, aşa că, pentru nevoile mele personale, să fiu o celebritate nu este chiar atât de interesant. Te epuizează. Este obositor să fii în permanenţă în ochii publicului, deci trebuie să ai o motivaţie clară şi solidă pentru care să faci asta.

Celebritatea te-a ajutat şi în perioada de militanţă feministă. Se spune că ţi-ai schimbat, între timp, opiniile.. Că mi-am schimbat opiniile? Nu aş spune asta. Sunt, probabil, o feministă, deşi m-aş descrie, mai degrabă, ca o umanistă. Dincolo de toate, chiar şi în ceea ce fac, îmi place să vorbesc despre condiţia umană, despre stările profund umane, de la a fi furios sau fericit până la a fi trist sau învins... toate emoţ iile... vinovat, învingător, toate. Cum e să te joci de-a Dumnezeu? (apariţie în filmul „Dogma“) (râde)... amuzant! Şi Dumnezeu este, probabil, femeie! Când regizorul (Kevin Smith) te îndrumă, deşi îţi spune „du-te şi fii ceea ce eşti“, sunt toate şansele să meargă grozav... M-am uitat pe scenariu şi mi-am zis că Dumnezeu trebuie să aibă şi el simţul umorului.

Doreşti să devii scriitoare... Am un proiect de carte, nu este încă finalizat, oricum, este greu să-l categorisesc. Va conţine articole, fotografii, eseuri, anecdote, multă filosofie, sfaturi. Este o carte inspirată din viaţa mea. Nu pot scrie nimic care să nu fie inspirat din experienţa mea. Altfel, ar fi simplă ficţiune, iar eu nu mă simt foarte atrasă de gen.

ALBUM

„Londra mă inspiră“

Versurile? O parte din versuri au fost scrise la Londra, o parte la Los Angeles. Londra este un oraş care mă inspiră. De fapt, perioada în care le-am scris mă inspira foarte mult. 12 piese au fost scrise în Anglia, 12 piese în America, după care am ales 11 dintre ele pentru acest nou album. Tipul care mi-a produs albumul, britanicul Guy Sigsworth, este foarte orientat către tehnică, aşa se face că am pe acest nou album şi câteva piese dance. Eu sunt mai degrabă „organic orientată“ - din această combinaţie a rezultat ceva cu adevărat interesant şi valoros. Piesele sunt emoţionale şi bine susţinute...