El scrie că:

„Nu sunt de acord ca statul român să cumpere, cu banii mei, o sculptură. Fie și de Brâncuși. Artistul e un ambasador al culturii românești. Ca atare, trebuie sa circule. Sa stea în muzeele lumii și să spună ceva bun despre noi.”

Ceva asemănător a scris un cititor pe pagina de facebook a lui Dacian Cioloș, premierul care hotărît să dea 11 milioane de euro pentru ca statul să redevină proprietar al operei lui Brâncuși. Ar fi fost normal, mai ales de la un premier tehnocrat, ca Dacian Cioloș să răspundă în chip pragmatic la o întrebare pe care ne-o punem cu toții după ce s-a anunțat cît va costa statul român toată tărășenia.

Nici vorbă de așa ceva.
Dacian Cioloș s-a lansat într-o suită de vorbe mari și răsuflate, colorate cu un lirism de elevă de pension care simte că-i cresc sînii:
„Vă înțeleg punctul de vedere : suntem săraci, dar cu această opera de artă a lui Brâncuși (care s-a inspirat din străfundul Sufletului Neamului Românesc) e „acum sau niciodată”. Dacă statul nu-și exercită acum dreptul de preempțiune, riscă să piardă sculptura din proprietate pentru totdeauna, și atunci am fi și mai… săraci.. Cred că avem datoria sa încercăm tot ce ne stă în putință să ne păstrăm valorile. Cele vii, dar și cele patrimoniale”.

Dacă aș fi fost fătucă din presă, aș fi leșinat de emoția stîrnită de aceste vorbe dulci ale lui Dacian Cioloș ca pledoarie pentru cumpărarea de către stat a Cumințeniei Pămîntului cu nu mai puțin de 11 milioane de euro.

Cum sunt însă un jurnalist bătrîn, mi-am amintit c-am mai traversat un moment postdecembrist în care premierul, membrii Guvernului, presa din dotarea Regimului, ne susurau la ureche vorbe dulci despre o altă Operațiune vîndută nouă, proștilor, drept patriotică:
Retrocedarea proprietăților.
E o datorie de cinste, de onoare, de patriotism să dăm înapoi proprietățile furate de statul comunist! ni se spunea din toate amvoanele politico-mediatice.

Zadarnic cîrteam noi, cei care mai trecusem prin isterii romantico- patriotice asemănătoare, cînd cu vinderea pe nimic a economiei românești hoților de buzunare din comunism deveniți oameni de afaceri în postdecembrism, că în nici o țară din Est, retrocedarea nu a luat proporțiile retrocedării de la noi, că în stabilirea cui are dreptul trebuie să fim atenți, deoarece în spatele urmașilor foștilor proprietari se pot ascunde hienele postdecembriste.
Ni se răspundea că suntem comuniști, că nu înțelegem datoria celor de azi de a repera nedreptățile trecutului.

N-a trecut mult timp și au apărut dezvăluiri despre incredibilul jaf de la ANRP.
Ni se susurau vorbe mari despre datoria patriotică de a îndrepta nedreptățile trecutului pentru ca sute de milioane de euro să fie luate de la Buget și date unor gușteri pe post de interfețe gen Stelian Gheorghe, zis Stelu. ce-și încasau partea lor ( destul de mică) micii gușteri duceau banii marilor gușteri din Guvernul Boc, cei care ne susuraseră vorbe dulci despre datoria patriotică de a retroceda.

Afacerea cu terenurile nu mai merge.
Mă întrebam ce vor mai inventa gușterii pentru a pune mîna pe noi sume de bani de la Buget.
Și iată că au inventat:
Noul ANRP se numește Să ne păstrăm valorile!

Debutul Jafului e făcut cu afacerea Cumințenia Pămîntului.
Să ne amintim afacerea.
În 2012, după 50 de ani de aflat în proprietatea statului român, printr-o hotărîre judecătorească la Apel ( la Fond au pierdut) piesa Cumințenia Pămîntului a intrat în proprietatea a două românce în vîrstă, amîndouă mult în vîrstă.

Nu discut decizia judecătorească, deși din atîtea întîmplări de pînă acum cu magistrați corupți, am dreptul să mă îndoiesc de corectitudinea deciziei. CSM a verificat temeinicia acestei decizii, pentru a constata că nu se poate verifica nimic, deoarece

Afacerea a încăput pe mîna Artmark. Casa de licitații fondată de Alexandru Bâldea şi Radu Boroianu, actualul director al ICR, amîndoi aflați în umbra lui Dinu Patriciu. Casa de licitații, suspectată de DIICOT pentru afaceri dubioase cu opere de artă.

Nu știm nici acum cît obține Casa Artmark din această afacere. În absența acestor date, evident refuzate opiniei publice, putem presupune că obține o sumă uriașă prin raportare la banii dați bătrînei proprietare ( doar una, cealaltă a murit între timp). În orice caz, Artmark purcede la o întreagă operațiune de stoarcere de bani a statului român. Pune ca termen limită de exercitarea dreptului de preemțiune al statului român 4 octombrie 2014. Statul român oferă maxim 3 milioane de euro. Cei de la Artmark o fac pe supărații. Presa guguștiucă sau interesată e intoxicată cu Sirene ale lui Roaită mincinoase, gen, dacă statul român n-o cumpără cu cît cerem noi, o vindem peste hotare și capodopera pleacă din țară, Dacă se dă doar 3 milioane, Brâncuși al nostru va pierde din valoare pe plan internațional !!!

Expiră termenul de preemțiune. Ar fi fost de așteptat ca Artmark să sară în sus de bucurie:
Putea vinde opera cu 20 de milioane de euro.
Nu sare.
Și știți de ce?

Opera fiind de patrimoniu nu poate fi scoasă din țară. Oricine ar cumpăra-o, trebuie s-o lase în România. Așadar, dacă ar fi scos-o la licitație, Artmark ar fi obținut cu greu un milion de euro, eventual de la un îmbogățit român din tranziție. Aceasta, deoarece, repet, nici un străin nu și-ar îngădui să dea 20 de milioane de euro și să nu ia acasă opera cumpărată. Artmark anunță că prelungește termenul de preemțiune. Și l-a prelungit pînă în 17 martie 2016. Adică pînă cînd la guvernare a venit Dacian Cioloș, dispus rapid să dea 11 milioane de euro din banii statului. În septembrie 2014, Artmark organizează o expoziție cu cîntec în care prezintă Cumințenia Pămîntului, o șmecherie pentru a pune presiune pe Guvernul României să dea 20 de milioane de euro.

Guvernul României de atunci stăruie pentru suma de 3 milioane.
Ca și în cazul ANRP, se pune în mișcare Presa implicată în afacere.
Se spun și se scriu vorbe mari, gen e o jignire adusă lui Brâncuși dacă e cumpărată de statul român doar cu 3 milioane de euro.
Nu suntem patrioți dacă n-o cumpărăm cu 20 de milioane de euro.

Nimeni nu pune problema și astfel:
Dacă sunt atît de patrioți de ce nu dau cei de la Artmark 20 milioane de euro?
Sau de ce nu acceptă proprietăresele- românce, chiar dacă stau la Paris- s-o dea pe bani puțini sau pe gratis statului român?

Luam opera și o puneam la Muzeul de artă al României împreună cu portretul donatoarelor și cîteva rînduri de mulțumire. Nu era asta pentru niște patrioate suprema mulțumire, să știe că generații de români vor trece prin fața operei lui Brâncuși li le vor mulțumi?

Vine Guvernul Dacian Cioloș.
Guvern de tehnocrați.
Mandat să rezolve problemele stringente în materie de lucrări publice.
Pe lîngă preocuparea de mări urieșește Bugetul de lux al Președinției – ce să-i faci, taxa de desemnare ca premier, Dacian Cioloș are o grijă:
Cum să dea el din banii publici – nu ai lui, firește, 11 milioane de euro.

Unul dintre obiectivele ( tare mă tem că una dintre sarcinile de serviciu cu care a venit la Guvernare Dacian Cioloș a fost rezolvarea afacerii pentru care Artmark s-a bătut ani în șir. S-a introdus chiar în bugetul pe 2016 un amendament vizînd paralelel, dar a căzut în Parlament. Pe 16 februarie 2016, Guvernul reia afacerea. Se constituie o nouă comisie, mult mai de treabă cu Artmark.

De ce 11 milioane?
Pentru că potrivit înțelegerii statul român trebuie să dea 11 milioane de euro.
După ministrul Culturii, statul s-a angajat să dea 5 milioane de euro, șase urmând să fie strînși prin colecție publică, gen Dați un leu pentru Ateneu! E greu de presupus că pînă în septembrie 2016 se vor strînge de la populație 6 milioane de euro. Eu de exemplu, nu voi da în veci un leu ca să-i îmbogățesc pe intermediarii dintre proprietari și statul român.
Cît despre distinsa româncă de la Paris, dacă-l iubește atît de tare pe Constantin Brâncuși și dacă e atît de patrioată, de ce nu dă sculptura pe mai puțin?

Apropo:
A încercat vreun moment ministrul Culturii sau chiar premierul s-o convingă pe proprietară să primească mai puțin în schimbul expunerii de care aminteam mai sus?
Tare mă tem că nu.
Pentru că adevărații beneficiari ai afacerii, ca în multe dintre procesele de retrocedar, nu sunt moștenitorii, ci rechinii din România.

Mă înșel?
Pentru a mi se dovedi că mă înșel, Dacian Cioloș ar trebui să facă de o transparență maximă procesul prin care statul român dă 11 milioane de euro dintr-un foc.

Prin urmare, Dacian Cioloș să lase deoparte vorbele mari și răsuflate, în genul celor de pe Facebook, și să răspundă următoarelor întrebări:

  1. Cu cine a negociat statul român? Cu Artmark sau cu proprietăreasa fie aceasta și asistată de un avocat?
  2. Dar există o asemenea proprietăreasă? Dacă da, s-o vedem și noi, măcar în poză? Nu de alta, dar vrem să vedem cum arată o bătrînă de peste 80 de ani posesoare peste noapte a 11 milioane de euro.
  3. Cine a făcu parte din Comisia Ministerului Culturii care a negociat suma de 11 milioane de euro?
  4. Ce rol a jucat în toată afacerea Radu Boroianu, directorul ICR?
  5. Opera nu poate fi scoasă din țară indiferent cine ar cumpăra-o. În Franța, multe capodopere sunt în colecții particulare. Admițînd că n-o cumpăra statul român, era vreo problemă dacă opera era cumpărată de un particular român? Dau dacă nu era cumpărată, era vreo problemă? O spărgeau cu ciocanul proprietăreasa?
  6. Cine a stabilit că valoarea operei e de 30 de milioane de euro? Are vreo legătură acest expert cu Artmarkt?

În absența răspunsurilor la aceste întrebări și la altele, sunt înclinat să cred că, după ANRP, asistăm la debutul unui nou jaf.
Cel comis sub pretextul apărării valorilor naționale.
Dacă iese afacerea cu Cumințenia Pămîntului, am putea asista la o nouă afacere. Un judecător, că nu-l costă nimic, va da Fîntîna Miorița unor români din Australia. Prin intermediul unui Grup infracțional organizat din România, se va anunța că moștenitorii vor vinde Miorița ungurilor. În România se va declanșa isteria:
Nu dați Fîntîna pe mîna ungurilor!

Va interveni atunci generosul Guvern Dacian Cioloș și-o va răscumpara cu 11 milioane de euro.
Vor merge banii ăștia la moștenitori?
Să fim serioși!
Banii de la ANRP au mers la moștenitori?