Adevărul despre editarea manuscriselor lui Eminescu. Istoriile lui Alex Ştefănescu

Adevărul despre editarea manuscriselor lui Eminescu. Istoriile lui Alex Ştefănescu

Seara târziu, când luminile de la casele din jur se sting, în camera mea de lucru lumina rămâne aprinsă. Eliberat de grijile zilei, examinez în liniște manuscrisele lui Eminescu, reproduse cu fidelitate în ediția anastatică a Academiei.

Nu știu de ce, la acel ceas de noapte, am sentimentul că îmi procur o plăcere interzisă. Poate pentru că aproape toată lumea urmărește cu pasiune talk-showuri politice, care pe mine mă plictisesc de moarte. Din punctul meu de vedere o discuție privind abuzurile unor demnitari este la fel de neinteresantă ca o ședință a asociației de locatari dintr-un bloc. Nu văd nicio deosebire de esență între faptul că un președinte de consiliu județean a furat o pădure și faptul că o femeie de seviciu a făcut să dispară o mătură. Soluția e simplă, și președintele de consiliu județean și femeia de serviciu, pe care îi plătim din banii noștri, trebuie dați afară.

De ce să pierzi timpul cu dezbateri prozaice când pe lume există poezia lui Eminescu?

Eminescu făcea ciorne pentru orice text, chiar și pentru un bilet de răspuns la invitația lui Titu Maiorescu de a lua masa împreună. Apoi transcria acel text „pe curat”. Așa se explică de ce în arhiva lui Eminescu găsim aproape tot ceea ce a scris poetul. Găsim, de exemplu, până și ciorne ale unor scrisori adresate de el Veronicăi Micle (care teoretic ar trebui să se afle exclusiv în arhiva ei).

Ne puteți urmări și pe Google News

Cel mai mult ne interesează, bine-înțeles, manuscrisele poeziilor sale. Un critic important (care în momentul respectiv nu mi s-a mai părut important) a declarat, sarcastic, că nu înțelege de ce trebuie să ne intereseze maculatoarele lui Eminescu. Am da dovadă de spirit practic dacă le-am arunca la deșeuri, contribuind la reciclarea hârtiei.

Într-o țară în care se spune orice, s-a spus, iată, și prostia asta. Pentru orice intelectual, manuscrisele lui Eminescu prezintă, în realitate, un interes maxim. Din cărțile care cuprind opera eminesciană luăm cunoștință de rezultatul gândirii unui geniu. Din manuscrise aflăm ceva în plus: cum anume funcționa această gândire.

Ciornele (drafturile, bruioanele, cum să le mai spunem ca să ne face înțeleși de cosmopoliții români de azi?) sunt pline de răzgândirile lui Eminescu. Citindule, înțelegem cum renunța poetul la un cuvânt în favoarea altuia, cum schimba din mers direcția de dezvoltare a unui poem, cum folosea sugestii din literatura străină sau din folclorul românesc. Luăm parte la un adevărat spectacol al activității creatoare.

Nu întâmplător Constantin Noica mărturisea că nimic nu-și dorește mai mult decât să vadă fotocopiate manuscrisele lui Eminescu (în mod special acelea pe care poetul i le-a încredințat lui Titu Maiorescu și pe care Titu Maiorescu, la rândul lui, le-a încredințat Academiei). Lui Constantin Noica îi era teamă că depozitul cu manuscrisele lui Eminescu ar putea lua foc într-o zi și o avere spirituală inestimabilă, lăsată de Eminescu moștenire românilor, ar dispărea în neant.

Visul lui Constantin Noica s-a împlinit după moartea lui. Cum? Din inițiativa lui Ion Caramitru, unul dintre cei mai buni cunoscători de la noi ai operei eminesciene (și strălucit interpret al ei), la vremea respectivă Ministru al Culturii, s-a adoptat în 1999 o hotărâre de Guvern care prevedea la punctul 1 tocmai facsimilarea manuscriselor marelui poet. Iată extrase din această istorică hotărâre:

„Hotărâre nr. 1003 din 8 decembrie 1999 privind organizarea manifestărilor prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

                                                                           Guvernul României hotărăște:

Articolul 1(1) Anul 2000 se declara Anul Eminescu, pentru aniversarea a 150 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu.(2) Acţiunile şi manifestările ce urmează să se desfăşoare în perioada 15 ianuarie 2000 - 15 ianuarie 2001 constituie Programul naţional «Anul 2000 - Anul Eminescu», care cuprinde:a) facsimilarea digitala a manuscriselor eminesciene;b) amenajarea complexului Ipotesti:- restaurarea unor, realizarea unui film documentar (etc.).

Articolul 2(1) Pentru buna desfăşurare a acţiunilor şi manifestărilor menţionate la art. 1 alin. (2) se constituie Comitetul de coordonare «Anul Eminescu». 2) Comitetul de coordonare «Anul Eminescu», denumit în continuare comitet, va fi format din:1. Radu Vasile, primministru, preşedinte de onoare;2. Ion Caramitru, ministrul culturii;3. Andrei Marga, ministrul educaţiei naţionale; 4. Andrei Pleșu, ministrul afacerilor externe” ș.a.m.d.

Proiectul a fost pus în aplicare de criticul și istoricul literar Eugen Simion, pe atunci președinte al Academiei. M-a impresionat faptul că Eugen Simion, un susținător al lui Ion Iliescu, și Ion Caramitru, un antiiliescian (am fost de față când a refuzat să dea mâna cu Ion Iliescu, explicând că acesta „are mâinile pătate de sânge”) au trecut peste adversitatea politică și au colaborat în interesul culturii naționale. Iată însă ce putem citi în prefața lui Eugen Simion la monumentala ediție a muscriselor lui Eminescu:

„Nu ignor faptul că, fără sprijinul financiar al Ministerului Culturii și Cultelor, acest proiect n-ar fi fost posibil. Academicianul Răzvan Theodorescu a înțeles, de la început, despre ce este vorba și a venit în întâmpinarea noastră. Îi mulțumesc!”

Eugen Simion mistifică realitatea și îi găsește merite unui prieten politic, și el iliescian, numit între timp la conducerea ministerului culturii, Răzvan Theodorescu, trecându-l sub tăcere pe Ion Caramitru. Ce gest lipsit de eleganță!