Nu e o idee nouă. În ceea ce mă priveşte am mai avut-o în diverse momente în care deplasarea pe orbită a sus-numitului părea atât de aiuritoare încât numai aceasta putea fi explicaţia.

Poate nici pe piaţa comentariilor nu e nouă; poate am mai auzit-o. Sau poate nu? În fine, să ne întoarcem la cestiune. În cazul nostru cestiunea este – zice ea – într-un spital din Turcia pentru recuperarea după o operaţie la genunchi. Afecţiune, care nu îl împiedica cu câteva zile înainte, pe cel mai tânăr premier  din Europa (din păcate, premier care, în cazul în care ipoteza noastră nu e adevărată, a făcut dovada că tinereţea în sine, fără alte condimente educaţionale, morale şi culturale, nu este chiar o calitate, ba poate deveni o mare pacoste naţională), să joace basket. Dar care îl împiedică acum că revină în ţară şi să îşi asume responsabilităţile guvernării României.

Nu că Romania ar avea nevoie de el, dar partidul are. Partidul este acum în derută, îl cheamă, îl strigă, îi şopteşte la ureche, îl ademeneşte dinspre Bosfor cu cântece de sirenă. Pentru că partidul e derutat, e în dezordine, se simte amputat (de baroni şi baronaşi) şi părăsit, este, ce mai încolo-încoace, vraişte. Şi simte, ştie deja, că îl paşte un mare pericol: explozia, sau implozia, în mod sigur dispariţia.

Psd-ul nu are în acest om pe cine propulsa în faţă pentru a prelua de la nebunaticul actual preşedinte misia apărării şi întăririi lui. Numele mai vechi sunt ori deja penal-izate, ori pe cale, ori compromise din diverse alte motive (vezi cazul Ioan Rus), ori pur şi simplu obosite şi prăfuite, adică uzate. Ca nişte fete îmbătrânite pe şoseaua politicii.

Cei tineri sunt mai inculţi, mai needucaţi, mai prădători decât cei dinaintea lor. Agresivitatea şi voracitatea lor este cu atât mai vizibilă cu cât adevărul despre ei nu  mai este ascuns sub ceva spoiri de cultură şi politeţuri. Numele lor nici nu s-a ridicat bine pe firmament şi pică deja în plasa tot mai meşteră a procurorilor. Iar din ceea ce se chiamă carismă, nici nu au, nici nu-şi bat capul cu ea căci „tre’ să facă bani”.

Lăsat fără lider (ceea ce deja se întâmplă) partidul va fi terenul de luptă pentru diversele fracţiuni şi facţiuni minore ca imagine şi resurse politice, dar flămânde şi feroce, care se vor devora tot mai sângeros şi mai public cu cât va trece timpul. Şi toate acestea se întâmplă cu 11 luni înainte de evenimentele electorale din 2016 ceea ce va spori turbarea încleştărilor interne. În loc să-şi facă strategia, să aleagă oamenii ce îl vor reprezenta, partidul se vede subminat şi înjunghiat din interior. Cei care nu ţin de găştile puternice, sau cei mai realişti, vor începe să plece către alte zări (a se citi mai ales UNPR) încă din această toamnă,  când le va fi clar că partidul e pe derdeluş şi că sunt prea mulţi poftitori la prea puţine bucate. Bucate care riscă, în degringolada ce se va transmite şi alegătorilor săi, să se împuţineze încă şi mai mult.

Şi toate acestea din cauza unui singur om, unui singur personaj. Un personaj, care, dacă nu ar avea, probabil, o misiune precisă, ar părea unul paradoxal şi în politica românească şi poate chiar în cea mondială. Pentru unicitatea lui în a-şi da singur cu stângul în dreptul, sau în a-şi da foc la valiză. De a se umple de ridicol. De a minţi cu neruşinare ţi înverşunare în pofida oricărei evidenţe. De a contesta realitatea şi de a prezenta fantasmele personale drept realitate. De a lovi şi a fugi. De a se ascunde atunci când e cazul unei înfruntări bărbăteşti. De a-şi afirma goliciunea şi găunoşenia....

Dar chiar aşa să stea lucrurile? Asta să fie cruda şi trista realitate. Sau tot ceea ce se întâmplă este urmarea mişcărilor pe care o mână nevăzută (nouă) le face cu veselul nostru premier. O mână care ar fi putut să-l ducă la un serviciu secret cu care acesta să colaboreze un timp. Care mai târziu să-l aducă în echipa lui Adrian Năstase şi să-l pună şef al Corpului de control. O mână care l-a apărat să nu-l bată Vanghelie, l-a pus şef la tineretul psd, deputat, ministru şi apoi preşedinte al PSD. O mână care l-a trimis să i se ofere lui Băsescu. O mână care a garantat pentru el că este cel mai nimerit să distrugă PSD-ul într-un mod în care niciun alt personaj cu scaun la cap din galeria liderilor momentului nu ar fi putut să o facă.

Ştiu că pare neverosimil, dar de ce nu am citi şi astfel traiectoria lui VV Ponta: goliciunile sale, şmecheriile sale, nesfârşitele minciuni, actele sale contradictorii, fugile sale din momentele de înfruntare sau din momentele în care trebuiau să reuşească comploturile antidemocratice ale parlamentarilor şi miniştrilor puterii, refuzul, în contra oricărei logici minimale, de a da românilor din străinătate posibilitatea să voteze, pierzând astfel preşedinţia şi ratând şansa perfectă şi unică de preluare a întregii puteri de către coaliţia de la putere, adică chiar de către PSD?

Poate că mişcarea cu Ponta a fost cea care garanta continuarea cercetărilor şi arestărilor, o continuitate a transformărilor pornite în mandatele lui Băsescu. Pentru că, nu ştiu dacă aţi observat, dar dincolo de activităţile burleşti enumerate mai sus, Ponta nu a făcut nimic pentru a opri o anumită deplasare a justiţiei (direcţia acestei deplasări nefiind încă clară în totalitate). Poate că, aşa cum a părut de câteva ori, în unele cazuri chiar aproape o certitudine, între cei doi au existat înţelegeri şi au făcut împreună un joc ale cărui efecte s-au consumat în parte (decimarea susţinută a haitei politice) şi urmează să devină evidente (distrugerea PSD-ului).

Sunt convins că, dacă toate acestea sunt reale, peste ele s-au suprapus, ca nişte coşuri, uneori ca nişte furuncule, şi astfel ne-au derutat şi mai mult, visele de adolescent întârziat, toanele, irascibilităţile, fantaziile personajului Ponta. Care într-un moment sau altul s-a trezit că visează cu ochii deschişi şi că se şi crede un puternic preşedinte de partid puternic, un tânăr, impetuos şi plin de perspective premier, un viitor politician de anvergură internaţională de genul Obama, Blair, sau, de ce nu Putin; până când mâna nevăzută îl readucea cu o scatoalcă înapoi pe traseul stabilit. Privit prin această lentilă Ponta poate să devină un personaj pozitiv, un erou salvator, un martir; cel care a acceptat să se umple de ridicol, să stârnească ironiile, glumele, sudalmele, sau chiar furiile concetăţenilor săi, pentru a-i salva pe aceştia de balaurul psdist.

Sau nu?