Ziua Universală a iei. Cum a trecut testul timpului pașaportul cultural al României

Ziua Universală a iei. Cum a trecut testul timpului pașaportul cultural al României

Ziua Universală a Iei este sărbătorită, anual, la 24 iunie, începând din 2013, în ţara noastră şi în comunităţile româneşti din peste 100 de oraşe din întreaga lume.

La 21 ianuarie 2013, comunitatea online La Blouse Roumaine, fondată de Andreea Tănăsescu, a înaintat iniţiativa ca iei sau „cămăşii cu altiţă'”, parte importantă a costumului tradiţional popular românesc, să îi fie dedicată o zi din an. Prima Zi Universală a Iei a fost organizată în acelaşi an, odată cu sărbătoarea de Sânziene, de către comunitatea La Blouse Roumaine. Un eveniment notabil a avut loc în 2015, când primarul Washington D.C., Muriel Bowser, a proclamat ziua de 24 iunie drept Ziua Universală a Iei în acest oraş, în urma eforturilor comune ale Ambasadei României la Washington şi ale comunităţii româneşti din capitala americană.

Cunoscută la nivel local şi sub numele de ie, cămeşe, spăcel, ciupag etc., cămaşa, în cadrul portului femeiesc tradiţional românesc, a intrat în conştiinţa publică cu prima denominaţie, devenită generică. Ia a reprezentat întotdeauna piesa principală, care prin ornamentică, prin calitatea materialelor şi a execuţiei, punea în evidenţă statutul social-economic şi personalitatea purtătoarei, potrivit www.muzeul-etnografic.ro.

Reginele României, Elisabeta şi Maria, dar şi aristocraţia feminină a timpului, au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente, fiind apreciată fineţea materialelor folosite, armonia cromatică, dar şi croiul pieselor de port românesc, ţesute, croite şi brodate în casă. Cămaşa cu altiţă a atras şi atenţia artiştilor români şi străini. Tabloul La blouse roumaine (1940) al pictorului francez Henri Matisse este expus, astăzi, la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris. Pictorul Constantin Daniel Rosenthal a înfăţişat-o pe Maria Rosetti, în „România revoluţionară”, purtând atât ie, cât şi năframă. Ia apare şi în alte tablouri semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Şirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiaţă ş.a.

Ne puteți urmări și pe Google News

Costumul tradiţional femeiesc este format din ie, poale, fotă, catrinţă sau maramă. Ia este bluza femeiască, confecţionată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic şi care se distinge, în funcţie de regiune, atât prin motive cât şi prin tehnicile de decorare, transmise de la o generaţie la alta, fapt care a conservat tradiţia, bunul gust şi unicitatea de la o generaţie la alta. Croiul iei, simplu, a fost acelaşi din cele mai vechi timpuri, fiind folosit şi astăzi, potrivit volumului „Cusături româneşti” de Aurelia Doagă.

Culorile folosite la broderie erau în două - trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru. La acestea se adăugau, după specificul zonelor, culori pastelate, fire metalice, flori, fluturi şi mărgele. Iile cusute arătau, totodată, statutul femeii. Astfel, cele căsătorite şi cele în vârstă purtau modele de croială modeste şi culori mai temperate. Cele tinere îşi cuseau iile în culori vii pentru a atrage peţitori. Erau cusute ii pentru ceremonia nunţii sau pentru zilele de sărbătoare, bogat împodobite, altele pentru horă, iar altele, cele mai simple, se regăseau în vestimentaţia zilnică. Motivele erau geometrice sau inspirate de natură.

Ia, de-a lungul timpului, a suferit o serie de transformări, dar şi-a păstrat în linii mari forma moştenită, simplă, funcţională. Astfel a dobândit unele particularităţi, mai ales în ornamentaţie, care au dus la stabilirea mai multor tipuri de ii, în funcţie de regiune.

Astfel, în Oltenia, Muntenia şi Moldova întâlnim ia cu altiţă, încreţ şi râuri, notează acelaşi volum. Cămaşa se croieşte din patru foi care se încreţesc la gât cu ajutorul gulerului. Se caracterizează prin prezenţa constantă a unor câmpuri ornamentale: altiţa (porţiunea de broderie orizontală care acoperă umărul, cu o lăţime de 10,5 cm), încreţul (o fâşie ornamentală dispusă transversal, lucrată în alb-crem, care urmează imediat după altiţă), râurile sau rândurile (în număr de trei pornesc din încreţ până jos la mână; acoperă drept sau în diagonală-Moldova, mâneca). Jos la mână, ia prezintă bantă sau mânecă largă. Ca puncte de cusătură se folosesc: cruci, tighele, punctul bătrânesc, brăduţii (Argeş, Vlaşca), butucul (Buzău, Rm. Sărat), punctul în „scăriţă pe dos” (Olt, Vâlcea), brânelul, obinzeli etc. Ia cu altiţă, încreţ şi râuri se poartă cu fotă, vâlnic, zăvelci, catrinţe.

Ia cu tablă - ornament principal - plasat pe toată mâneca, de la umăr până jos la fodor (volan) este specifică Hunedoarei şi Banatului. Ia nu are altiţă. Tabla de Banat porneşte de sus de pe umăr până deasupra cotului. Motivul ornamental este punctul geometric. Punctul specific Hunedoarei este aţeşte, iar al Banatului, punctul nemţoanelor şi tăietura, notează volumul amintit mai sus. Cămaşa de Hunedoara se poartă cu catrinţe negre, iar cea de Banat cu catrinţă şi opreg (bucată îngustă dreptunghiulară cu franjuri, aşezată în spate).

În sudul Transilvaniei, respectiv în Sibiu, Orăştie, Valea Jiului, Făgăraş, întâlnim ia cu şire şi umeraş. Ornamentele în formă de şire care pornesc din umăr sunt acoperite transversal de o fâşie îngustă ornamentală, care acoperă umărul, denumită umeraş. Cămaşa mai prezintă ornamentul numit ciocănele, care este dispus vertical în formă de panglică, printre care sunt cusute motive florale şi geometrice. Această ie se poartă cu două catrinţe dreptunghiulare, aşezate în faţă şi în spate. În zona Făgăraşului, de la brâu în jos, se poartă piesa roşie numită păstură (şorţ).

Cămaşa cu „pui peste cot” este întâlnită în zona Munţilor Apuseni, zonele Bistriţa-Năsăud, Valea Gurghiului. Ornamentul principal „puii peste cot” se plasează peste cot, orizontal. Ca puncte de cusătură specifice se folosesc punctul peste fire, guriţa păpuşii. Ia se poartă cu catrinţe specifice Transilvaniei. Cămaşa cu platcă, cu ornament geometric, se întâlneşte în Maramureş şi Bihor. Punctele de cusătură specifice sunt punctele peste fire, zbârciog nemţesc, şi o serie de tighele perfecte. Caracteristic cămăşii de Oaş este şi cromatica vie, ce a suferit influenţa costumului popoarelor vecine.

În Maramureş, găsim cămaşa pătrată la gât, care se abate de la croiul cămăşii româneşti. Ea se croieşte din două foi (faţă şi spate) şi se răscroieşte la gât în formă pătrată. Specifice sunt mânecile largi care se încreţesc la umăr şi jos la mână cu creţuri de o mare valoare artistică. Ornamentarea cămăşii se face cu motive simple, geometrice şi florale. Ca puncte specifice de cusătură se folosesc punctul înaintea acului pe care se bazează creţurile, tăietura (fereşti), nemţoanele. Cămaşa se poartă cu cele două „zadii” aşezate în spate, acestea fiind ornamentate cu dungi late în portocaliu, roşu, violet, pe fond negru.