Dacă ar fi adevărată prejudecata că oamenii de bibliotecă, dedicați manuscriselor și imersați în timpuri de demult sînt retractili, pe altă lume și timizi, atunci Adrian Papahagi ar fi trebuit să fie cunoscut doar familiei sale. Doar că lui Adrian Papahagi, om angajat deplin pe drumul spre cel mai înalt savantlîc, îi place și baricada la fel de mult pe cît îi place biblioteca. Găsim în el un amestec aparent contradictoriu de elitism și gregaritate. Pe de o parte, el nu se vede pe sine ca parte a maselor, dar se vede, clar, în fruntea lor – pe de altă parte, nu se vede pe sine în singurătate, ci în grupuri de acțiune.

Manifestările sale publice, mai ales cele de natură politică, i-au atras, firesc, și vehemente antipatii. Raporturile lui cu lumea politică românească sînt turbulente, pentru că practică o instransigență pasională. Pe cine iubește, iubește devotat; pe cine detestă, detestă devastator. Dar nu vreau să vorbesc aici despre acel Adrian Papahagi pe care îl știți de  la televizor, de la mitinguri sau de pe facebook și nici despre acel Adrian Papahagi pe care îl știu eu, cu care cînt, în duete memorabile, pasaje din ”Nunta lui Figaro” și ”Rigoletto”,  cu care aș petrece nefîrșite ore de taclale și de care, o mai spun o dată, îmi place mult. Vreau să vorbesc despre cărturarul Adrian Papahagi și, de nu-i vorbă mare, despre destinul său. Mai precis despre ultima sa carte, apărută recent la editura Eikon, intitulată ”Wyrd – ideea destinului în literatura engleză veche”.

Adrian Papahagi, pentru cine nu știe și probabil că cei mai mulți dintre dumneavoastră nu știu, este unul dintre cei mai buni specialiști români în literatură engleză veche (adică literatura produsă în acea engleză între secolele VII și XI), în limbi germanice vechi în general, stăpînind deopotrivă și cîteva limbi latine, dimpreună cu mama lor – latina. Mi-amintesc  o întîmplare cumva elocventă. Cu ceva ani în urmă, noi doi ne-am întîlnit cu un politican englez care ne privea de sus, cu aroganță. El era un britanic, noi niște românași. Ne ținea lecții despre cum ar trebui să ne comportăm în Uniunea Europeană, spunînd, de fapt, banalități și marca, foarte des, diferența de nivel dintre el (sus pe scara istoriei) și noi (jos, jos de tot). De-odată, Adrian a început  să vorbească cursiv o limbă stranie, care nu ne spunea nimic nici mie, nici englezului și cînd s-a oprit l-a întrebat  dacă a înțeles ceva. Omul a spus că nu și Adrian i-a replicat: ”Păcat, am vorbit în engleza veche. Limba strămoșilor tăi. Eu o știu. Tu, nu.” Englezul s-a blocat, iar eu am gustat cu delicii întîmplarea. Dar am promis că nu despre amintirile mele personale cu Adrian vreau să vorbesc, ci despre ultima sa carte.

În engleza veche, ”wyrd” înseamnă destin. Dar aria lui semantică este mai largă, acoperind și sensurile pozitive (soartă blîndă, întîmplare fericită, noroc) și pe cele negative (soartă crudă, nefericită, blestem, ghinion). Alte limbi sînt mai generoase, avînd cuvinte diferite pentru a desemna spectrele conceptului. Această simplă constatare ar putea fi irezistibilă pentru un spirit ușurel, repede dedat speculației, care s-ar lansa într-un eseu despre viziunea robustă, de nu chiar frustă a vechilor englezi asupra destinului, în comparație cu infinitele nuanțe pe care alte culturi, aflate mai la soare, le consideră în această materie. Dar Adrian Papahagi este un cercetător serios, care nu alunecă eseistic și nu speculează facil. El face o muncă riguroasă, de filolog, de ”istoric al limbii”, scopul său fiind acela de a lămuri cum era limba culturii de care se ocupă. Cum era sufletul care vorbea acea limbă, e treaba noastră să aflăm. Papahagi urmărește cuvîntul, contextualizîndu-l mereu în idee, firește, pentru că instinctul său teologic îi spune că de acolo pornește totul. Cuvîntul e principiul, (con)textul e creația.  Adevărul dintîi e la cuvînt. Adrian Papahagi vrea să fie sigur că nu greșim cînd speculăm pe marginea destinului, așa că ne oferă întreaga armătură științifică care dă cuvîntului „destin” soliditate inexpugnabilă. De fapt, speculația despre destin  o pot face foarte mulți. Dar cercetarea pe care o face Papahagi este la îndemîna cîtorva – foarte puțini.

Papahagi caută pe ”wyrd” în textele acelei literaturi vechi, de la primele traduceri în engleză ale  ”Consolării filozofiei” de Boethius pînă la operele omiletice, arghiografice și monastice de după anul 1000, cuprinzînd poezia engleză veche (admirabil subcapitolul despre legenda Beowulf), literatura biblică germană, dar și un fascinant lansaj în poezia islandeză veche. Nu am la îndemînă criteriile pentru a aprecia cît anume valorează această carte în lumea strîmtă a experților în engleza veche. Dar pot spune că, pentru orice intelectual român fascinat de limbi și de întrepătrunderea lor cu problema destinului, cartea aceasta valorează cît deschiderea unui orizont nou. Sper ca destinul politic al lui Adrian Papahagi să nu afecteze destinul său academic.  

PS. Da, ”wyrd” (destin) în engleza veche a dat în engleza actuală adjectivul ”weird” (care înseamnă la origine supranatural, nepămîntesc, neplauzibil și a ajuns să însemne bizar, ciudat, neobișnuit). De meditat.