INTERVIU. Membrii trupei spun că vanitatea lor este un simplu joc de cuvintele.

Într-una dintre camerele futuriste ale ultraluxosului hotel Grand Hyatt din Berlin, un fel de "templu Zen" de cinci stele, decorat suprarealist-contemporan, Andy Fletcher şi Martin Gore rămân pentru câteva minute "nesupravegheaţi" de severul lor staff, o adevărată maşinărie de PR care funcţionează cu ceasul în mână. La o zi după ce şi-au anunţat noul turneu "universal", "The Tour Of The Universe 2009", vorbesc pe larg despre o muzică "încă şi mai electronică", într-o cameră cu decor eclectic, care amestecă rotunjimile unui pian clasic cu muchiile câtorva corpuri de sticlă ce trec prin toate tonurile de gri, în cursa, uneori abruptă, de la alb spre negru.

Înainte de a intra, îl zărim pe hol şi pe Shaggy, urmărit de armata lui de boyguarzi, o ceată de zdrahoni în pantaloni scurţi şi maiouri colorate. Prea mult pentru fanii unei trupe care a "propovăduit' întotdeauna o aroganţă sobră. Scund şi firav, Martin se înfundă cu totul în fotoliu şi îl întrerupe rareori pe Andy, cel care pare să-şi fi asumat rolul de lider, după ce vreme îndelungată a ţinut "afacerea Depeche Mode" în echilibru.

Când reprezinţi o trupă legendară, care a inspirat generaţii întregi de muzicieni, aproape că a hipnotizat milioane de fani şi a vândut peste 72 de milioane de albume în întreaga lume, chiar şi o conversaţie relaxată de 15 minute este parte dintr-un plan premeditat atent. Iar miza este proiectată anul viitor, momentul în care "industria Depeche Mode" a programat o nouă demonstraţie de forţă: un album nou şi un turneu mondial.

EVZ: Ai spus că Tour of The Universe va fi cel mai grandios turneu din istoria trupei. Ce înseamnă de fapt asta? Andy Fletcher: Vom face lucruri puţin diferite de data asta. Nu ştiu dacă va fi cu adevărat cel mai grandios turneu din istoria trupei, însă premisele sunt întrunite măcar pentru segmentul european, care se va desfăşura vara, adică în condiţii excelente pentru a cânta afară. În Europa vor fi numai concerte de stadion şi facem asta pentru prima oară. Va fi şi un turneu foarte lung, dar în acest moment admit că nu ne concentrăm foarte mult asupra lui. Abia la sfârşitul anului vom stabli detalii care ţin de designul scenei sau de costume - ca să preîntâmpin o întrebare pusă şi în conferinţa de presă. Tot atunci vom stabili şi set-listul, ceea ce este o misiune ceva mai dificilă decât ar părea.

Până la urmă, cum alegeţi piesele pentru un concert? E exact ca la concursul Eurovision. Fiecare dintre noi face o listă cu piesele pe care ar dori să le cânte, apoi dezbatem şi fiecare piesă primeşte un număr de puncte din partea membrilor trupei, iar "câştigătoarele" se califică pentru etapa următoare (râde).

E dificil, pentru că avem un catalog cu două sute de piese. Fiecare dintre noi are piese favorite, perioade sau albume favorite... Mie, de pildă, îmi plac "Stripped", "World In My Eyes", "Dreaming Of Me"... multe.  Ar ieşi, probabil, vreo 25 de piese, dintre care vreo şase de pe următorul album. Oricum, asta este o grijă pe care am amânat-o către sfârşitul anului. Între timp, va trebui să avem albumul. Ne petrecem timpul în studio, încercând să ne facem treaba cât mai bine.

Următorul album este deja principalul subiect de discuţie printre cei care urmăresc trupa... Avem mult material înregistrat, dar doar două piese sunt finalizate. Două bucăţi circulă deja, o surpriză pentru fani şi pentru media, două cântece excelente, unul dintre ele numit "Wrong" şi unul "Peace".

Le-am testat puţin pe Internet. Următorul album va fi ceva mai electronic decât precedentul. Vom continua să folosim sintetizatoare clasice, avem acum o mulţime de scule. Martin are o reală dependenţă de ideea de a cumpăra sintetizatoare vechi de pe e-bay, aşa că muzica de pe noul album va suna mai aproape de ceea ce făcea trupa la începuturi. Martin s-a simţit şi el destul de inspirat şi a scris mai multe cântece ca niciodată pentru acest album. Şi David a scris, la rându-i, foarte mult. Avem şi un titlu "de lucru", dar prefer să nu-l spun. Nu poţi da totul dintr-o dată, fanii trebuie să rămână atenţi şi să muncească, la rându-le, pentru a descoperi câte ceva (râde).

În era Internetului, când o informaţie cu greu poate fi ţinută secretă, e o misiune aproape imposibilă să păstrezi mistere. Totul se află cu o viteză uluitoare. Oricum, voi da nişte indicii pentru cei care ţin să se gândească la asta. Numele turneului, de  pildă, este un bun indiciu... M-am uitat pe internet azi şi am văzut că există o mulţime de fani care încearcă să ghicească numele albumului, licitând diverse titluri amuzante, cum ar fi "Monsters Of The Universe". Dar ăsta e cel mai frumos joc cu Internetul: trebuie să le dai puţin şi să-i laşi să-şi imagineze restul.

Spuneai că pentru Depeche Mode a venit vremea aroganţei... Mă jucam puţin cu titlul noului turneu. Am spus că a venit vremea ca Depeche Mode să arate puţină aroganţă, e drept, dar a fost o glumă. Aşa cum tot o glumă am făcut, cu ani în urmă, când ne-am numit unul dintre albume "Music For The Masses".

Dacă am pomenit de "Music For The Masses", vă mai gândiţi acum la Pasadena, care a închis turneul din '88, ca la cel mai mare concert din istoria trupei? Rămâne o performanţă uriaşă, pe care ne-o amintim cu toţii. S-a crezut atunci că este imposibil pentru o trupă electro să facă o asemenea audienţă. Este, fără îndoială, un vârf. Dar într-o carieră lungă, există nenumărate momente ca acesta înainte de sfârşit.

Mai este Depeche Mode un fenomen? Habar n-am, ne petrecem vremea în studio, ocupaţi cu înregistrările (râde). Dar, dacă n-ar mai fi, cred că am afla în cel mult trei zile asta, de la casele de discuri şi de la organizatorii de show-uri, care s-ar plânge imediat că nu li se mai vând biletele.

Depeche Mode - Wrong Peace (Exclusive New tracks sample):

AMINTIRI "Eram o trupă anti-rock, dar nu ne gândeam să declanşăm un război"

În România anilor '90, întreaga cultură Depeche Mode se definea în opoziţie cu rock-ul. Până la urmă muzica DM a fost vreodată împotriva rock-ului? Da. Ce-i drept, exact ca o reacţie la cultura rock ne-am gândit muzica la începuturi. Eram cumva antirock, dar trebuie să admit că nu ne gândeam atunci la ceva violent. Voiam doar să fim altfel, cântam muzică electronică, eram foarte departe de o trupă clasică, nu aveam pe scenă chitară, tobe sau alte instrumente tradiţionale. Taberele care intră în conflict şi bătăile de stradă nu sunt specifice doar României ci întregului spaţiu de după cortina de Fier, unde n-am concertat prea mult înainte de 1989, dar unde ştiam că avem fani foarte mulţi şi foarte dedicaţi.

De altfel, am avut ocazia să experimentăm pe pielea noastră tensiunile dintre amatorii de rock şi fanii noştri în urmă cu câţiva ani, la Praga, unde urma să avem o şedinţă foto cu Anton Corbjin. Îl agăţasem pe Martin de un tramvai şi urmau să-i fie făcute fotografii în mers, între două staţii. I-am spus că ne vedem la următorul semafor.

Îl văzuse toată lumea şi un grup de fani alerga după el strigându-i: "Fugiţi acum, cât mai aveţi timp, vin rockerii!". Erau cu toţii disperaţi şi repetau întruna "Vin rockerii, vin rockerii, or să vă bată, o să fie îngrozitor". Am oprit tramvaiul la jumătatea drumului, aveam o grămadă de echipament tehnic după noi, nu ne ardea de lupte de stradă. La următoarea staţie, însă, erau deja sute de oameni, tineri, maturi, copii, cu toţii fani ai noştri, care veniseră să ne apere. Am experimentat, deci, efectele propriei noastre culturi (râde). Ca să fiu sincer, însă, la precedentul turneu, când am fost în România, în Budapesta şi în alte ţări estice, n-am văzut nimic din toate acestea. Doar am auzt poveşti despre cum era cu ani în urmă.

Anumiţi rockeri, însă, nu s-au ferit de Depeche Mode. Ţi-a plăcut coverul pe care cei de la Rammstein l-au făcut pentru "Stripped"? Sau cel al lui Marilyn Manson pentru „Personal Jesus”? Da, coverul pentru „Stripped” este cu adevărat bun. Îmi plac cei de la Rammstein, sunt inteligenţi. Dincolo de asta, însă, nu prea mă dau în vânt după coveruri şi nici nu cred că poate depăşi vreunul ca importanţă originalul (râde). Cred că lui Martin îi place foarte mult cum i-a ieşit lui Johnny Cash coverul pentru "Personal Jesus".

Revenind la războaiele de odinioară...aţi ţinut să cântaţi în '85 în Berlinul de Est, chiar dacă aţi pierdut bani cu această ocazie. Au fost şi alte solicitări din Blocul de Est? Poate chiar din România lui Ceauşescu?  Am cântat la Praga în 1986, în Budapesta tot în anii '80, am cântat în Berlinul de est în '85, am cântat şi în Polona, tot înainte de '89. În România nu ne-a chemat nimeni pe vremea aceea. De fapt, erau o mulţime de ţări, începând cu Rusia, care nu ar fi permis un concert Depeche Mode. Pur şi simplu nu ne doreau acolo, în plus nici nu doreau să aibă grupuri mari adunate în săli sau pieţe publice. Era un semn de cât de ţinută în chingi era societatea. Existau locuri, ca Budapesta sau Praga, ceva mai liberale, destul de deschise, acolo se putea merge. Nu în ultimul rând, aceste state aveau, la vremea respectivă, o problemă în a plăti onorarii. Dacă mergi să cânţi undeva trebuie să-ţi primeşti onorariul, iar dacă nu, ar fi o problemă.

În '85, la Berlin, am cântat pentru cam cinci mii de mărci şi am pierdut de două ori pe atât. Sunt multe motive pentru care n-am fost în Est, dar, ca să fiu sincer, nici nu-mi amintesc de vreo ofertă specifică de la Bucureşti sau de la Moscova, de pildă.

Până la urmă, care crezi că este acel mesaj atât de puternic al trupei Depeche Mode, care a reuşit să convingă şi să fidelizeze, aşa de mult timp, atâţia fani? Nu-i aşa de complicat de fapt: am scris piese de top în care am vorbit despre viaţă în general, versurile noastre au fost despre lucrurile care-i afectează în mod obişnuit pe oameni, dragoste, moarte...

Depeche Mode - "Personal Jesus":

MARTIN GORE   

Genul modest

Îmbrăcat sport, cu părul vopsit blond şi unghiile lăcuite cu negru, Martin Gore asistă la discuţie punctând-o pe alocuri cu hohote de râs. Întrebat cum găseşte inspiraţia pentru piesele sale, autorul unor hituri ca "Personal Jesus" şi "Enjoy The Silence", a spus că emoţiile ţin de o anumită stare, pe care şi-o provoacă uneori, fie cu gânduri, fie cântând la pian sau la chitară. Apoi vine cheful de a se apropia de orgă sau de computer, unde, de cele mai multe ori lasă degetele să "aleagă" singure un anumit ritm, până când, în cazurile fericite, se conturează ceea ce va fi mai târziu, după multă şlefuire, unul dintre hiturile de top ale trupei.

Spune că îşi pictează singur unghiile cu lac negru, pentru că aşa îi place, că găseşte timp de citit, deşi statutul de membru al unei trupe legendare îi lasă puţină vreme pentru el. Îşi asigură fanii că a fost inspirat de data asta şi a scris, în stilul clasic Depeche Mode, mai multe piese decât oricând altcândva şi promite "un album -eveniment", pe care el însuşi îl aşteaptă cu nerăbdare.