– Evenimentul zilei: Ce înseamnă un proiect de o asemenea anvergură pentru o națiune ca a noastră, care investește atât de puțin în cultură? Care sunt argumentele menite a-l convinge pe român să achiziționeze acest dicționar intimidant prin dimensiunile fizice?



Mihai Iovănel: Un proiect de o asemenea anvergură nu vine dintr-un sistem și dintr-o practică instituțională coerente, adică dintr-o tradiție. Avem foarte puține dicționare înainte de DGLR. E mai corect să considerăm dicționarul un „accident” provocat de Eugen Simion, în a cărui persoană s-au întâlnit ideea acestui proiect și puterea instituțională de a-l pune în practică. Dacă va avea un impact, va fi unul pe termen lung. Cercetările viitoare vor putea profita de această uriașă bază de date. Argumente pentru a fi ținut în bibliotecă? Arată bine ca obiect, are o iconografie bogată, cuprinde informații de primă mână care nu mai pot fi consultate în altă parte, pot fi găsite acolo numeroase citate (suplinind o bibliotecă) și chiar anecdote etc. etc.

– Va exista și o ediție electronică a DGLR? Care ar fi avantajele? S-ar putea corecta/ modifica eventuale inadvertențe? Pe de altă parte, dacă ar fi disponibil pe o platformă on-line, credeți că ar mai cumpăra cineva dicționarul tipărit pe hârtie?

– Planul este ca după ce terminăm de tipărit cele opt volume din DGLR (aproape 7.000 de pagini format mare) să oferim gratuit accesul la PDF-uri. Lucrarea a fost făcută din bani publici, deci acesta ar fi gestul corect. Mai ales că nu i-ar împiedica pe cei care vor să dețină un exemplar să achiziționeze varianta pe hârtie (că doar nu se vor apuca să printeze numărul acela de pagini). În continuare, avem în vedere proiectul unei ediții electronice a dicționarului, realizată de o echipă restrânsă pe o platformă dedicată proiectului, ceea ce ar permite actualizarea și corectarea în timp real a informației. Vom vedea.

30 de volume de poezie scoase într-un singur an

– Au existat sau există semnale/reproșuri de la intelectuali care nu figurează în acest dicționar?

– A existat o rumoare negativă chiar înainte să apară prima ediție. S-a spus că e un proiect faraonic, o nouă Casa Poporului, un „cimitir al literaturii române”. Partea amuzantă e că această rumoare a coexistat cu un libido foarte ridicat al celor care doreau să intre în dicționar. Inspirat de acest aparent paradox, C. Stănescu a scris prin 2004 un articol intitulat „Un cimitir foarte dorit”. Ca anecdotă, îmi amintesc că un veleitar ne-a trimis la Institutul G. Călinescu vreo 30 de volume de poezie, scoase toate într-un an. Alții au venit în audiență la Eugen Simion, rugându-l să le promită că or să intre în dicționar împreună cu mămica și tăticul, și ei autori de câte ceva.

„Cercetătorii sunt din ce în ce mai prost plătiți”

Mihai Iovănel (foto) a avut o contribuție considerabilă la acest proiect faraonic. Raportat la aspectul financiar – a meritat efortul intelectual? A avut momente de cumpănă, în care s-a gândit să renunțe? Mihai Iovănel e sincer: „În mod clar, cercetătorii sunt plătiți prost. Din ce în ce mai prost, aș adăuga, întrucât măririle recente de salarii din învățământ n-au atins și domeniul cercetării. Din fericire pentru mine, mi-a plăcut și îmi place să lucrez la „piramidă”, într-o echipă extraordinară care alătură cercetători veterani, cu experiență și competențe admirabile (Gabriela Drăgoi, Gabriela Danțiș, Remus Zăstroiu, Victor Durnea, Eugen Pavel, Ioan Milea, Nicolae Mecu, Nicolae Bârna, Laurențiu Hanganu ș.a.) și câțiva cercetători tineri care reprezintă în momentul de față vârful criticii și istoriei literare din România (Cristina Balinte, Cosmin Borza, Bianca Burța- Cernat, Paul Cernat, Bogdan Crețu, Teodora Dumitru, Alex Goldiș, Doris Mironescu, Andrei Terian, Adrian Tudurachi, Ligia Tudurachi ș.a.).



Lista „rușinii”, la sfârșitul ultimului volum

Care sunt criteriile pe baza cărora au fost alese „personajele” acestui dicționar? Mihai Iovănel are cuvântul: „În teorie, ar trebui să intre toți cei care au publicat minimum trei cărți (sau o carte notabilă, că de Eminescu nici n-au apărut mai multe volume în timpul vieții lui). În practică, acestea trebuie să aibă o minimă reprezentativitate, o valoare rezonabilă măcar în calitate de cărți proaste. DGLR numără în jur de 6.000 de articole, din care aproape 2.000 reprezintă presa și conceptele; deci figurează vreo 4.000 de scriitori (poeți, prozatori, eseiști, dramaturgi, critici, traducători, folcloriști etc.) Însă probabil că cel puțin pe atâta au rămas pe afară. Un coleg de la Iași, Victor Durnea, întocmise o listă cu aceste absențe (mulți autori ocazionali, cu un singur volum, fără mare valoare) nu foarte regretabile; poate că o vom publica la sfârșitul ultimului volum”.