La cursurile sale, Sergiu Celibidache îi învăța pe fragezii dirijori că primul lucru de făcut cînd au de dirjiat o bucată muzicală nouă este să o privească în întregul ei și să încerce să-i găsească punctele de inflexiune, articulațiile, momentele cu cumpănă, căci orice curgere are momente în care se schimbă, din ceva devine altceva, putînd, foarte bine, să evolueze în altă direcție, fără să se întrerupă totuși.
Cred că la fel trebuie procedat și cu biografiile. Cînd avem în fața ochilor minții întreaga viață a cuiva, indicat este să îi găsim momentele de cumpănă în care destinul său putea foarte bine să o ia în altă direcție și lumea ar fi arătat altfel. În acele momente – ”Sternstunden”, adică ore astrale, le-ar zice Stefan Zweig – se vede, clară și precisă, mîna lui Dumnezeu.
Este de spus, imediat, că Verdi a trăit mult (88 de ani – o vîrstă deloc obișnuită la sfîrșitul secolului al XIX) și temeinic. A fost un om simplu, nesofisticat, generos, dar și ursuz adesea, deloc arogant, dar demn și încăpățînat. A muncit cu tenacitate – probabil că cel mai elocvent cuvînt despre el provine dintr-o scrisoare pe care, la maturitate, a trimis-o editorului său care îi era și prieten: ”nimic nu este mai admirabil în viața cuiva decît bucata de pîine pe care o cîștigă cu sudoarea frunții lui”. Bucata de pîine din viața lui Verdi a fost generoasă, pentru că a devenit un om bogat pe măsura sudorii muncii de pe fruntea lui. Ne-a lăsat o operă imensă în urmă și este, cronologic, ultimul titan muzical, ultimul compozitor prometeic al lumii. Sigur că și după el au venit mari compozitori, unii chiar geniali, dar nimeni nu a mai fost în stare să edifice o operă de asemenea anvergură. Măreția romantică nu mai e de găsit la nici un compozitor după moartea lui Verdi.
În biografia lui, găsesc trei articulații majore. Prima, la 19 ani, în 1832, cînd merge la Milano să se înscrie la Conservator și este respins. Aflăm din arhiva Conservatorului că junele Verdi era prea în vîrstă pentru a începe o educație muzicală formală (în acel timp, vîrsta maximă de admitere la Conservator era 14 ani), cînta prost la pian și părea juriului lipsit de muzicalitate. Nimeni din comisie nu a vrut să-i asculte compozițiile, deși candidatul spusese că vrea să studieze compoziția și dirijatul. Istoria îl va răzbuna ironic. Conservatorul care l-a respins se numește, astăzi, ”Giuseppe Verdi” și a rămas, ca și pe vremea aceea, una dintre cele mai importante școli de muzică ale Italiei. Debusolat de eșec, Verdi a urmat totuși sfatul unora de a continua să studieze în particular și nu a abandonat muzica. Dacă atunci Verdi ar fi luat-o pe altă cale, muzica, astăzi, nu ar mai fi ceea ce este. Mai mult, nu ar fi exagerat să ne întrebăm chiar dacă genul operatic ar fi supraviețuit - în orice caz, nu ar mai fi fost ceea ce este astăzi.
Ne puteți urmări și pe Google News
Al doilea punct de inflexiune în viața lui vine la scurt timp. În 1836, Verdi s-a căsătorit cu fiica protectorului său, Margherita, pe care o iubea. În 1837 i se naște o fiică, ce va muri în 1838. Tot în 1838 i se naște un fiu, care va muri în 1839. Iar un an mai tîrziu, în 1840, moare și tînăra lui soție. Așadar, în primii trei ani de după căsătoria cu femeia iubită i se nasc și îi mor succesiv doi copii și rămîne văduv. În primul an din acest șir de ani tragici, Verdi a primit comanda primei sale opere, ”Oberto, conte de San Bonifacio”. Cum-necum o duce la bun sfărșit și opera are puțin succes. După moartea primului copil, primește comanda unei noi opere. O operă comică! Compune, văzînd cum îi moare și al doilea copil, ”Rege pentru o zi”. Opera are premiera în anul următor, exact anul în care tînăra-i soție moare și eșecul e total. Opera nu place nimănui și e întîmpinată cu ostilitate. La 27 de ani, Verdi e la pămînt. După toate aceste tragedii venite în rafală, 1841 este un an deșertic pentru Verdi care se întreabă, serios, ce are de făcut în viață. Aici, se putea opri totul. Înainte să înceapă. Dar omenirea era destinată să aibă un Verdi, așa că omul mai scrie o operă, la insistențele impresarului său. Este ”Nabucco”! Succesul e imens și Verdi este lansat pentru totdeauna. De aici încolo, cariera sa, faima sa și arta sa urcă necontenit. Iarăși, se pune întrebarea ce ar fi fost opera ca gen muzical dacă, doborît de ale vieții, Verdi abandona după primele eșecuri, înainte de ”Nabucco”? Dar, Verdi nu a abandonat - ca un fel de Iov…
Al treilea punct de inflexiune, vine după ce Verdi a cîștigat deja și pariul cu contemporaneitatea și pariul cu posteritatea. Verdi era, deja, Verdi. După ce a compus ”Aida” (1871) și a încasat o sumă frumușică, Verdi anunță că nu va mai compune nici o operă. Are 58 de ani, e sceptic, e obosit, e trist de spectacolul lumii. Nici viața lui personală nu e liniștită. Detestă publicitatea de doi bani, trivială și vandabilă care începuse să se dezvolte odată cu un anumit tip de presă. În paranteză fie spus, părerea lui despre jurnaliști era foarte proastă. De asemenea, este scîrbit de politică, în care intrase cu entuziasm în vremea Risorgimento-ului, fiind chiar deputat pentru un mandat și, mai apoi, senator pe viață. Astfel, urmînd parcă îndemnurile vechilor romani Cato cel Bătrîn și Cicero, care spuneau că la bătrînețe nu e nimic mai potrivit de făcut pentru un om decît să se retragă din cetate și să se ocupe de agricultură, Verdi se stabilește la țară, la ferma pe care o cumpărase și o dezvoltase în timp. Totul, așadar, se putea opri aici. Dar, in 1887, la 74 de ani, Verdi revine și compune ”Otello”. O capodoperă! Și, mai mult, la 80 de ani, în 1893, compune ”Falstaf”. O altă mare creație. Și nici aici nu se oprește, căci pînă la 85 de ani va mai scrie muzică lăsîndu-ne compoziții de geniu, precum sînt ”Cele patru piese sacre”. Circumstanțele revenirii sale la compoziția de operă în 1887, ca și cele ale abandonului inițial din 1872-1873, sînt foarte interesante și doar limitările de spațiu editorial mă opresc să le povestesc aici. În orice caz, se vede clar că Dumnezeu a vrut să-l avem pe Verdi și asta este o dovadă certă că ne iubește. Să Îi mulțumim!
Tema inflexiunilor în viață este misterioasă și fascinantă. Dacă tot am început cu un gînd al lui Celibidache despre cum trebuie abordată o bucată muzicală și am găsit în cest gînd o mică metodologie de înțeles destine, închei cu al gînd al marelui dirijor: în orice bucată muzicală, sfîrșitul se găsește în început, într-un fel de ascunsă latență. Poate că și viețile noastre sînt ca o bucată muzicală…
Recomandările noastre
