URSS contra URSS! Ruperea lui Hrușciov de Stalin, văzută prin ochii lui Gheorghiu-Dej

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Pe 28 martie 1956, principalele ziare bucureștene apăreau într-o formă ciudată: pagina întâi avea doar titlul ziarului și un material care umplea tot spațiul. Era un ”Raport asupra participării la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice întocmit de președintele delegației Partidului Muncitoresc Român tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej”.

Raportul privea unul dintre cele mai celebre discursuri din istoria modernă: ”discursul secret” al lui Nichita Hrușciov privind ruperea de practicile din perioada Iosif Visarionovici Stalin.

Discursul fusese rostit pe 25 februarie 1956 dar delegații din sală fuseseră puși să promită că nu vor relata ce au auzit. Totuși, pe două căi, prin Belgia și Polonia, discursul pornise deja spre CIA. În această situație, textul a cărui citire dura 4 ore a fost citit în toate organizațiile de partid din URSS.

În România – ca și în celelalte țări din Blocul Sovietic – s-au publicat doar rapoarte laudative, dar nu și textul integral.

În iunie 1956, New York Times a publicat fragmentele care dădeau bătăi de cap analiștilor Casei Albe. Asta s-a întâmplat doar după ce Allen Dulles, directorul Centralei, l-a informat pe președintele Dwight Eisenhower că discursul este real. Analize similare pe textul sustras din Moscova făcuse și Șin Bet, în Israel.

Mai mult, se spune că discursul integral – de fapt un raport asupra efectelor Cultului Personalității – a fost publicat în muribunda URSS abia în 1989.

Ce e interesant – sute de mii de morți, doi vinovați, Stalin și Beria

Astăzi vă propun un extras din raportul întocmit de Gheorghiu-Dej după întoarcerea în țară, iar el cuprinde elementele esențiale. Pe scurt, Hrușciov, care preluase puterea după moartea lui Stalin, în martie 1953, spunea că ororile comise în Rusia de după moartea lui Vladimir Ilici Lenin erau din vina lui Stalin și a dorinței lui de preamărire. În text mai este identificat un vinovat Lavrenti Beria, șeful serviciilor secrete în cei mai negri ani ai gulagului.

Beria fusese deja executat, încă din 1953, punându-i în cârcă fapte de la încercarea de a readuce capitalismul la viol.

”Ruperea” de Stalin era, însă, un semnal puternic pentru Europa de Est și mai ales pentru țara noastră, lucru care răzbate din textul lui Dej.

În fragmentele alese azi se vorbește de crime împotriva membrilor de partid, de denaturarea istoriei, pentru ca revoluția, războiul civil și războiul mondial să aibă un singur erou, despre hidoșenia manifestațiilor publice în care se scanda numele lui Stalin.

Înainte de a vă reaminti de ”prima mare descătușare” prin intermediul cuvintelor celui care avea să decreteze delimitarea de stalinism și în 1964, trebuie să vă reamintesc finalul unui banc celebru în a doua jumătate a secolului trecut: ”Kakaya Freedom, Etă Karnaval!”

În timp ce occidentalii savurau gândul că URSS dă semne de slăbiciune și schimbare, tancurile aveau să reprime mișcările de protest din iunie 1956, din Polonia, dar vor permite instalarea, în octombrie, a unui guvern ne-stalinist. În același an al ”ruperii de stalinism”, blindatele sovietice reprimau revoluția de la Budapesta.

Fragmente din raportul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej:

La baza încălcării normelor leniniste ale vieţii de partid a stat cultul personalităţii

Învăţătorul nostru, Vladimir Ilici Lenin, subliniind rolul hotărîtor al partidului în asigurarea victoriei socialismului, a privit întotdeauna respectarea strictă a tuturor normelor vieţii de partid, şi în mod deosebit a principiului conducerii colective, drept chezăşie a îndeplinirii de către partid a sarcinilor sale istorice.

Lenin însuşi constituia un exempluîn ce priveşte respectul faţă de principiile vieţii interne de partid. Activitatea sa în fruntea partidului comunist şi a statului sovietic se caracteriza printr-o grijă permanentă pentru aplicarea în viaţa de partid a normelor democratice şi pentru respectarea legalităţii revoluţionare, prin atenţia faţă de părerile altora, printr-o înaltă principialitate şi o mare modestie personală.

N-a existat problemă importantă în care Lenin să fi luat hotărîrea în mod unipersonal, fără să se fi consultat şi să fi primit aprobarea majorităţii membrilor Comitetului Central sau ai Biroului Politic.

În timpul vieţii lui Lenin, chiar şi în momentele cele mai grele pentru partid şi pentru statul sovietic, se ţineau regulat Congresele partidului, şedinţele plenare ale Comitetului Central. Era în totul respectat principiul colegialităţii în conducerea treburilor partidului şi statului.

Nu tot astfel s-au petrecut lucrurile după moartea lui Lenin şi îndeosebi în ultimii ani de viaţă ai lui Stalin. Aşa cum s-a arătat la Congres, timp de aproape 20 de ani în partid nu a funcţionat de fapt conducerea colectivă. Aceasta a avut o înrîurire negativă asupra situaţiei în partid şi asupra activităţii sale.

Este necesar să arătăm că la baza încălcării normelor leniniste ale vieţii de partid în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a stat cultul personalităţii, condamnat cu severitate la timpul său de Marx, Engels, Lenin.

Într-o scrisoare adresată lui Wilhelm Blos, om politic german, Marx a scris: ....Din antipatie faţă de orice cult al personalităţii, în timpul existenţei Internaţionalei n-am lăsat niciodată să fie date publicităţii numeroasele mesaje în care se recunoşteau meritele mele şi cu care eram plictisit din diferite ţări — nici n-am răspuns vreodată la ele, cel mult dojeneam din cînd în cînd pentru aşa ceva. Cînd Engels şi cu mine am intrat pentru prima oară în asociaţia secretă a comuniştilor, am făcut-o cu condiţia să fie scos din statut tot ceea ce ar fi contribuit la ploconirea superstiţioasă în faţa somităţilor (ulterior, Lassale a procedat tocmai invers)“. (K. Marx şi F. Engels, Opere, ed. rusă, I, vol. 26, pag.487-488).

Stalin s-a îndepărtat în practică de la concepţia marxist-leninistă asupra rolului personalităţii

Cît despre V. I. Lenin, acesta a dat, în întreaga sa viaţă şi activitate, un înalt exemplu de modestie şi simplitate. Sunt bine cunoscute meritele mari ale lui Stalin faţă de partid, faţă de clasa muncitoare din U.R.S.S., faţă de mişcarea muncitorească internaţională, rolul pe care l-a avut Stalin în pregătirea şi înfăptuirea revoluţiei socialiste, în războiul civil, în lupta pentru construirea socialismului în Uniunea Sovietică.

Prin funcţia importantă de secretar general al C.C. al P.C.U.S., el a devenit unul din principalele cadre conducătoare ale partidului şi statului sovietic. Îndeosebi în primii ani după moartea lui Lenin, el a dus, alături de alţi membri ai Comitetului Central şi împreună cu aceştia, o luptă activă pentru apărarea învăţăturilor leniniste, avînd un rol însemnat în zdrobirea de către P.C.U.S. a concepţiilor antileniniste ale troţkiştilor, zinovieviştilor, oportuniştilor de dreapta, naţionaliştilor burghezi.

Stalin a fost un marxist de seamă. Tuturor le sunt cunoscute lucrările sale, logica sa, activitatea pe care a desfăşurat-o pentru răspîndirea şi îmbogăţirea teoriei marxist-leniniste.

În frunte cu Comitetul său Central leninist, P.C.U.S. a înfăptuit industrializarea socialistă a ţării, colectivizarea agriculturii, revoluţia culturală. În condiţiile acestor măreţe victorii obţinute de poporul sovietic sub conducerea partidului şi a Comitetului său Central, numele lui Stalin a devenit tot mai cunoscut, a crescut popularitatea lui în rîndul membrilor de partid şi al celorlalţi oameni ai muncii.

Totodată însă, au început să se manifeste tot mai pronunţat în activitatea lui Stalin acele trăsături care, cu timpul, s-au transformat într-un cult al persoanei sale, îndeosebi între anii 1934—1953, Stalin s-a îndepărtat în practică de la concepţia marxist-leninistă asupra rolului personalităţii. Conducerea colectivă era în fapt substituită prin conducere unipersonală.

Cultul personalităţii este incompatibil cu concepţia marxist-leninistă, întrucît transformă pe un conducător într-un fel de făcător de minuni, îl proclamă absolut infailibil, micşorează şi întunecă rolul partidului, rolul maselor populare, adevăratele făuritoare ale istoriei şi forţa hotărîtoare a progresului social.

Ca urmare a încălcării normelor leniniste ale vieţii de partid, congresele partidului nu s-au ţinut timp îndelungat.

Îndelungată activitatea duşmănoasă a lui Beria şi a complicilor săi, care înscenau procese bazate pe acte falsificate, nimicind oameni nevinovaţi, cadre cinstite ale partidului

Între Congresele al XVlll-lea şi al XIX-lea ale partidului au trecut 13 ani. Rar se ţineau şi plenarele Comitetului Central. Cultul personalităţii răpea iniţiativa cadrelor de conducere ale partidului, paraliza activitatea lor, împiedica elaborarea în colectiv a hotărîrilor, găsirea soluţiilorcelor mai juste pentru rezolvarea problemelor de partid şi de stat.

Cultul personalităţii ducea la încălcarea normelor vieţii de partid şi a legalităţii revoluţionare, la represiuni neîntemeiate. Aceste împrejurări au făcut cu putinţă vreme îndelungată activitatea duşmănoasă provocatoare a lui Beria şi a complicilor săi, care înscenau procese bazate pe acte falsificate, nimicind oameni nevinovaţi, cadre cinstite ale partidului.

Pe plan teoretic se încerca justificarea încălcărilor legalităţii socialiste, a actelor samavolnice, prin teza că în fiecare ţară, pe măsura înaintării spre socialism, lupta de clasă trebuie să se ascută tot mai mult.

Din această teză, care a avut şi are încă o largă circulaţie, reieşea că pe măsură ce ne apropiem de socialism, vom avea tot mai mulţi duşmani, ceea ce nu corespunde cu realitatea istorică.

(...)

Analizarea aprofundată a urmărilor negative pe care le-a avut cultul personalităţii în viaţa Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi a statului sovietic constituie un exemplu strălucit de atitudine cu adevărat leninistă faţă de lipsurile şi neajunsurile în viaţa şi activitatea partidului.

(...)

Aceste hotărîri sînt rodul unei analize ştiinţifice a dezvoltării economiei socialiste, rodul unei aprecieri juste a cerinţelor noi, dictate de dezvoltarea societăţii sovietice.

Pe baza unor informaţii falsificate de Beria şi complicii lui, neverificate, au fost rupte în grabă şi în mod arbitrar relaţiile cu Iugoslavia între partide şi apoi între state

Restabilirea principiilor conducerii colective a avut efecte binefăcătoare şi pentru activitatea P.C.U.S. în domeniul politicii externe. Călăuzindu-se deînvăţătura marxist-leninistă, P.C.U.S.— aşa cum s-a arătat mai sus — a supus unei analize ştiinţifice fenomenele evoluţiei sociale contemporane.

Comitetul Central leninist traduce în viaţă o politică externă adînc principială, activă, elastică, calmă, fără să se dea înapoi atunci cînd este cazul de a arăta şi unele greşeli ce s-au comis în trecut, aşa cum a fost cazul cu Iugoslavia.

Astăzi ne este cunoscută cauza conflictului dintre ţările lagărului socialist şi R.P.F.I., dintre partidele comuniste şi muncitoreşti şi Uniunea Comuniştilor Iugoslavi. Pe baza unor informaţii falsificate de Beria şi complicii lui, neverificate, au fost rupte în grabă şi în mod arbitrar relaţiile între partide şi apoi între state.

Probleme care puteau fi pe deplin soluţionate pe calea discuţiilor partinice, tovărăşeşti, au fost monstruos exagerate, ceea ce a dus la ruperea relaţiilor ţărilor lagărului socialist cu o ţară prietenă, care construieşte socialismul. Astăzi conducerea P.C.U.S. a găsit soluţia justă care este aprobată de toate partidele comuniste şi muncitoreşti, de toate popoarele, de întreaga omenire progresistă.

Lichidarea relaţiilor anormale cu Iugoslavia a fost înfăptuită în interesul întregului lagăr al socialismului, mişcării muncitoreşti internaţionale şi în interesul păcii.

Se ştie ce urmări importante pentru consolidarea forţelor păcii în întreag alume au avut iniţiativele de pace luate de Uniunea Sovietică în ultimii ani.

(...)

Urmările adînc negative ale cultulu ipersonalităţii s-au manifestat cu putere şi în domeniul vieţii ideologice, în domeniul activităţii teoretice pe tărîmul marxism-leninismului. Marx, Engels, Lenin au fost adversari neîmpăcaţi ai dogmelor.

(...)

Rolul pe care l-a avut Stalin în înfăptuirea revoluţiei din Octombrie, în construirea socialismului a fost mult exagerat

Urmările negative ale cultului personalităţii s-au manifestat cu deosebită putere în domeniul ştiinţei istorice. Rolul pe care l-a avut Stalin în înfăptuirea revoluţiei din Octombrie, în construirea socialismului a fost mult exagerat — în contradicţie cu — umbrindu-se rolul partidului, rolul poporului, rolul lui Lenin, marele întemeietor şi conducător al partidului, precum şi al altor discipoli şi tovarăşi de luptă ai lui Lenin.

Datorită cultului personalităţii a fost prezentată în mod denaturat istoria Marelui Război de Apărare a Patriei.

Pentru aceasta comuniştii din toate ţările şi toată omenirea progresistă este recunoscătoare gloriosului partid al lui Lenin — Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

Tovarăşi, Lucrările Congresului al XX-lea au o însemnătate uriaşă pentru activitatea partidului nostru în domeniul ideologiei şi în domeniul vieţii interne de partid.

Se ştie că şi în ţara noastră a fost larg propagat cultul personalităţii lui Stalin, care a exercitat o puternică influenţă în întreaga noastră activitate.

Popularizînd excesiv şi aproape numai pe Stalin, a fost estompat şi diminuat astfel rolul P.C.U.S. ca forţă conducătoare a societăţii sovietice.

Operele lui Lenin au fost editate într-un tiraj de 2 ori mai mic decît ale lui Stalin. Discursurile şi articolele conducătorilor partidului şi ale altor cadre de partid, lecţiile şcolilor noastre de partid erau îmbibate de cultul personalităţii.

În domeniul activităţii ideologice cultul personalităţii ducea spre îngustime de orizont, spre aplicarea mecanică, bucheristă a unor teze, fără analizarea realităţilor noastre social-economice, spre citatomanie.

Orientarea dată propagandei şi agitaţiei, presei, literaturii şi artei a contribuit în mare măsură la răspîndirea cultului personalităţii. Influenţa cultului personalităţii s-a manifestat şi la noi în diferite forme, întreprinderi, instituţii, raioane, străzi au primit numele unor persoane din conducerea partidului şi statului nostru.

În presă apăreau descrieri romanţate ale întîlnirilor conducătorilor partidului şi guvernului cu oamenii muncii. Lucrări literare şi compoziţii muzicale au fost închinate proslăvirii cultului personalităţii.

A căpătat o largă extindere una din formele cele mai zgomotoase ale cultului personalităţii — scandarea unor nume.

După cum ştiţi, încă în anul 1952 la consfătuirea cu lucrătorii din domeniul presei, propagandei şi agitaţiei, Comitetul Central al P.M.R. a combătut aspru practica ce se înrădăcinase de a ridica conducători ai partidului nostru deasupra partidului, ceea ce ducea la estomparea partidului, la micşorarea rolului său ca forţă conducătoare. Dar datorită faptului că această critică nu a devenit publică, spre a orienta organele şi organizaţiile noastre de partid în activitatea lor de propagandă şi agitaţie, rezultatele au fost doar parţiale, nesatisfăcătoare.

Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din august 1953, referindu-se la cultul personalităţii, a indicat : „Trebuie lichidate manifestările cultului personalităţii în propaganda de partid şi în activitatea practică a organizaţiilor partidului, manifestări ce sunt incompatibile cu învăţătura marxist-leninistă. Membrii de partid şi oamenii muncii fără partid trebuie educaţi în spiritul devotamentului faţă de partid şi popor. Trebuie arătate membrilor partidului şi masei de oameni ai muncii fără partid marea forţă colectivă a partidului, experienţa şi înţelepciunea colectivă a Comitetului Central“.

Aşa cum s-a arătat la Congresul P.C.U.S., marxismul nu neagă rolul liderilor clasei muncitoare în acţiunea de conducere a mişcării revoluţionare. Dar, acordînd o mare însemnătate rolului conducătorilor şi organizatorilor maselor, Lenin a biciuit totodată orice manifestare a cultului personalităţii, a dus o luptă neîmpăcată socialiştilor revoluţionari cu privire la „erou“ şi „gloată“, împotriva încercărilor de a-l opune pe „erou“, maselor, poporului.

Lenin ne-a învăţat că organizatorul victoriilor poporului, dascălul şi conducătorul său, este partidul, pe care Lenin îl numea înţelepciunea, onoarea şi conştiinţa epocii noastre.

Călăuzindu-ne după învăţătura leninistă, trebuie să dezrădăcinăm cu hotărîre orice influenţă a cultului personalităţii în propagandă, presă, în creaţia literară şi artistică, în toate domeniile de activitate ale partidului nostru.

Lichidarea cultului personalităţii ne va ajuta să lichidăm bucherismul şi dogmatismul care sînt adînc înrădăcinate în activitatea ideologică şi care au fost supuse unei critici serioase la Congresul al II-lea al partidului nostru .