După ce a fost descoperită și co respondența dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu, în care cei doi se alintau cu „Momoțelule”, „Eminul meu iubit” sau „Iubita mea Veronicuță”, legenda acestei iubiri imense s-a accentuat. Iar cititorii, nu neapărat criticii și analiștii, au văzut în Veronica Micle muza perfectă a Poetului. Veronica Micle a intrat în eternitatea poeziei, fiind asociată cu mirosul florilor de tei. Iar în memoria colectivă, Veronica este muza absolută.

Totuși… poeziile de dragoste cele mai sensibile, cele mai duioase au fost inspirate de o prea frumoasă fată, pe care Mihai Eminescu a cunoscut- o și a iubit-o, pe când descoperea lumea și viața în locul în care s-a născut. La Ipotești, Mihai, copil fiind, a trăit fermecat de natură, de oamenii de acolo și de basmele lor. Dar peste toate, a cunoscut magia primei și irepetabilei iubiri. Am aflat dintr-o carte lansată la Zilele Eminescu, la Memorialul ipoteștean, că marea iubire a poetului a fost „un pui cu ochi de foc” din tainica lume a Ipoteștilor. Puritatea acestei prime iubiri a rămas întipărită în mintea și sufletul său pentru tot res tul vieții. Chiar dacă la maturitate a cunoscut și alte iubiri, acestea nu mai aveau fragilitatea și prospețimea unei flori de câmp.


FOTO: Mihai Eminsecu



Eminescologul Valentin Co șe reanu a realizat volumul „Ipotești sau realitatea poeziei”, în care face o analiză emoționantă a impactului copilăriei lui Mihai Eminescu asupra întregii opere eminesciene.

Copilăria. Iubirea. Eternitatea

Mihai a făcut cunoștință cu magia Ipoteștilor în jurul vârstei de 8 ani. Până atunci trăise la Botoșani. Era un copil retras și prefera să se „ascundă” prin pădure, să hălăduiască prin zonă, să admire lacul, să asculte basmele spuse de bătrâni.


FOTO: Veronica Micle



Mihai se născuse în 1850. La 13 ani s-a îndrăgostit pentru prima oară. „Știm că, în vara lui 1863, Eminescu a întâlnit prima dragoste, căreia i s-a dedicat cu tot sufletul său pătimaș. A fost ars de focul iubirii și a început să compună cu fervoare. Nu erau, desigur, primele încercări poetice, dar acum versurile îi ofereau o autoclaustrare plăcută și poate unică în viața lăuntrică a copilăriei. (…) S-au cunoscut primăvara, în luncă. Un «pui cu ochi de foc,/ Cu părul negru-n coade, cu fața zîmbitoare/ Își pleacă ochii timizi», iar poetul a stat pe loc, înmărmurit. Eminescu a fost așa de marcat de această experiență originară și originală, încât de aici încolo acesta va fi arhetipul pe care își va clădi dominanta majoră a poeziei sale,” scrie Valentin Coșereanu.

Eminescologul adaugă: „Se poate închipui un Eminescu- copil, adormit în raiul său terestru, împreună cu iubita de la Ipotești, sub teiul preferat din preajma lacului. Aceasta ține de sfera realității. Visul este, evident, mult mai complicat, căci, așa cum însuși o spune, amândoi iubiții dorm visând același vis. (…) «alături teiul vechi mi se deschise:/ Din el ieși o tînără crăiasă/ […] Și ah, era atîta de frumoasă,/ Cum numa- n vis odată-n viața ta/ Un înger blînd cu față radioasă,/ Venind din cer se poate arăta». Elementele laitmotivice ale operei eminesciene sunt adunate toate în unul și același spațiu al copilăriei ipoteștene: luna, lacul, codrul și buciumul (cornul) sunând. Ele se imprimă în spiritul copilului și rămân până în ceasul ultim al omului.”




Moartea cea nemiloasă

Acum, însă, îi va fi dat să suporte prima grea încercare a vieții, fata se îmbolnăvește, apoi tragedia se întâmplă: iubita cu ochii mari avea să-i fie răpită de nemiloasa moarte. Dispariția ei nu va însemna uitarea. Sentimentele pure se vor accentua cu fiecare clipă și din ele se vor naște cele mai frumoase poezii de dragoste. Despărțirea tragică de această primă iubire îl va urmări și îl va durea tot restul vieții. În 1876, pe 15 august, moare mama poetului. „Chiar a doua zi, pe 16 august, scrie, pe spațiul liber al unei petiții începute și neterminate, răscolit de amintirea iubitei, declanșată, evident, de moartea mamei: «O, dulce înger blînd,/ Cu ochi uimiți de mari,/ La ce mai reapari/ Să-ngreui al meu gînd?/ Părea că te-am uitat,/ Că n-oi mai auzi/ Că-mi amintești v-o zi/ Din viața mea de sat!»”.Trecuseră 13 ani.

Până la final, „Floare de tei”

În revista MANUSCRIPTUM, nr special EMINESCU-POEZII INEDITE. Ediție de Petru Creția, Nr. 1/1991 (82) Anul XXII, se află studiul: „Un nou dar al manuscriselor lui Eminescu”. „E vorba de 24 de poezii, plus încă 16, care nu au fost publicate în volume, plus 12 reconstituiri și autonomizări, dintre care cinci inedite. Total 52 de poezii. Această întreprindere apasă și mai mult pedala pe faptul că Iubita de la Ipotești a fost idealul, călăuza, arderea primă a unei iubiri unice, neprihănite și cu care Eminescu a rămas în suflet toată viața. Nu sunt excluse iubirile maturității, între care cea mai celebră a devenit și s-a încetățenit aceea cu Veronica. Cealaltă, întâia iubire, i-a rămas Poetului aprinsă în suflet așa cum mocnesc cărbunii aprinși până la stingerea focului. Dovada cea mai vie este «Floare de tei», una dintre reconstituiri. Chiar Petru mi-a spus că a găsit strofele disparate în mai multe manuscrise, le-a pus la un loc, așa cum presupunea că ar fi făcut-o și Eminescu. Așadar, doar ordinea strofelor este aleatorie, a lui Petru, toate strofele sunt găsite în manuscrisele diferite ale Poetului. Recomandarea lui Petru Creția este aceea de a le citi cu gândul la mișcarea lor interioară. Și când spun aceasta, mă gândesc neapărat la «Floare de tei», ultima poezie cunoscută și care este dovada vie că iubita de la Ipotești i-a rămas icoană de lumină în sufletul neprihănit al poeticului eminescian”, ne-a declarat eminescologul Valentin Coșereanu.

Te-ar putea interesa și: