George Miloșan. Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Spectacolul cu casa închisă: ,,G-2 sau Arcul peste Pacific’’
În noua „stagiune Trump” de la Casa Albă, afișul diplomatic mondial a suferit o modificare brutală de distribuție. Actorii secundari au fost trimiși la cabine, iar lumina reflectoarelor s-a fixat pe singurul duet într-un tango care contează: Washington și Beijing. Acest „G-2” – a apărut în timpul lui Obama, Trump l-a relansat doar - nu este o construcție instituțională ca multe altele, ci un aranjament tranzacțional de o puritate extremă, un arc de putere întins peste Pacific care lasă restul alfabetului diplomatic – G7, G20 și alte supe reîncălzite, cum se dovedește ONU – la coada trenului.
Dacă acest tren mai are vagoane, ele sunt oricum de clasa a treia, destinate celor care încă mai cred în comunicatele de presă de la Bruxelles, imaginându-și visători că se pot cocoța pe al treilea loc de pe podiumul mondial.
Donald Trump a înțeles rapid că lumea nu se mai conduce prin ,,comitete și comiții’’, ci prin înțelegeri directe între grei. Restul? Muzică din fosă, sau zgomot de echipă, ca să-l parafrazez invers pe Fănuș Neagu.
Xi Strategul și Trump Negociatorul: Îmblânzirea neîncrederii
La Beijing, am asistat la un tablou care ar fi făcut deliciul unui regizor de operă: Xi Jinping, afișând acea „privire strategică” de mandarin care vede peste secole, în fața unui Trump care părea să-și fi lăsat acasă arsenalul de tweet-uri incendiare pentru a căuta un raport personal, aproape intim, cu „Împăratul”. Trump nu a făcut economie de complimente, într-o tentativă calculată – el crede că ar fi chiar câștigătoare, pe bună dreptate - de a „administra” valurile de neîncredere care inundaseră anterior relația bilaterală.
Trump: totul prin dialog. Pardon, nu chiar totul
Dialogul instituțional a devenit, dintr-odată, un mecanism de calibrare a ego-urilor. Cei doi par să fi realizat că e mult mai profitabil să-și împartă zonele de vânătoare decât să se sfâșie în public. Totul, spre disperarea birocraților de la Washington care încă mai caută în manualele de procedură cum să gestioneze un președinte care tratează geopolitica precum un contract de leasing pentru un zgârie-nori. Uneori, prea înalt pentru statura sa, pe care a știut mereu să o depășească cu brio.
Tucidide versus Nvidia: Cosmopolitismul de partid și pragmatismul de mall
Contrastul cultural a fost de un comic absolut, dacă n-ar fi fost atât de revelator. Trump a descălecat la Beijing escortat de un cortegiu de miliardari – cu „chinezul de la Nvidia” transformat în simbol al puterii americane – vrând să arate că America este, înainte de toate, o forță a banului și a tehnologiei. În replică, Xi Jinping i-a oferit o lecție de „cosmopolitism de stat”.
În funcție de cine-i stă în față, Xi devine un fin intelectual: îi citează lui Trump din Tucidide (capcana de rigoare!), dar dacă interlocutorul e european, scoate din chipiu citate din Platon, Socrate, Dante sau Shakespeare. Ba chiar și din Marx, pentru puriștii de la bază sau cei de serviciu. Acest exces de erudiție afișat în fața unui Trump eminamente tranzacțional este ironia supremă a Beijingului: un lider comunist care îi explică unui capitalist american rădăcinile filosofice ale puterii, în timp ce acesta din urmă calculează în gând deficitul comercial.
Canalul direct: Stabilitate în doză de ambiguitate
S-a stabilit, în sfârșit, acel canal de comunicare directă, un soi de „fir roșu” modernizat, care indică o stabilitate ciudată în relațiile bilaterale. Este o stabilitate ușor ambiguă, desigur, dar care trasează conturul clar al unui G-2 într-o perioadă de incertitudine geopolitică totală. În timp ce restul lumii se întreabă dacă mâine va mai fi pace, Washingtonul și Beijingul și-au creat propria bulă de predictibilitate.
Acest G-2 funcționează ca un cartel al puterii: pot să se certe pe tarife vamale, dar când vine vorba de structura mare a lumii, ei sunt singurii care au telecomanda. Ambiguitatea nu este un defect, ci o unealtă: le permite să fie și parteneri, și rivali, fără a lăsa pe nimeni altcineva să se bage în discuție.
Egalitate pragmatică: China înparte prima lojă cu America
Dacă în 2017, la prima vizită a lui Trump, China era privită încă de sus, ca o „fabrică a lumii” puțin cam obraznică, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Americanii, prin vocea „pragmaticului” Trump, au acceptat în sfârșit China ca pe o putere egală. Nu mai este vorba despre democratizare sau drepturile omului – teme care îi provocau lui Trump alergie – ci despre recunoașterea forței brute. Trump a oferit Chinei legitimitatea de „peer-competitor” pe care Beijingul o vâna de decenii. Este sfârșitul erei în care SUA dădea lecții de la catedră; acum sunt doi directori în aceeași sală, semnând procese-verbale despre viitorul planetei.
Partea a doua a articolului, cea cu Europa doamnei Kaja Kallas, Rusia, Taiwanul, concluziile și un ,,post scriptum’’ despre România - ,,Quo vadis…din titlu’’ - va fi publicată săptămâna viitoare.
Recomandările noastre
