Satul Dumbrava de Sus, comuna Ribița, județul Hunedoara pare desprins din povești. Pe vale, casele sunt, cât de cât, mai adunate, însă pe culmi aproape că mănânci o pâine de la una până la cealaltă, după zicala din bătrâni. Într- o căsuță de pe un versant de munte își duce zilele și Petru Mateș. Rareori pleacă departe de casă. Nu are de ce, pentru că la târgurile meșterilor tradiționali cu durată mai lungă nu prea mai este chemat, iar la cele de o zi sau două, zice el, că „nu se merită”. „Vând un fluier pe zi. 50 de lei e prețul. Dacă vând două abia demi scot banii de drum. Plus că n-am nici mașină, așa că tră’ să mă rog de unu’ și de altu’. Mai bine stau acasă și vând la cine-mi bate-n poartă”. Iar clienți care să-i bată-n poartă are rar, unul, maximum doi, la vreo trei-patru luni.


FOTO: Cu banii de pe fluiere, omul nu reușește să-și asigure traiul, el neavând nici o pensie



Cu banii de pe fluiere își plătește abonamentul TV

Are 63 de ani, dar nu are pensie. Trăiește doar din ce-i oferă pământul și meșteșugul: „În tinerețe am fost angajat la Uzina de Utilaj Minier și Reparații Crișcior. Am lucrat până-n 1990. Dup-aia, părinții mei s-or cam betegit. Mi-am dat sama că nu poci să-i las sânguri. Am venit acasă de tăt. Făceam naveta câte patru ceasuri pă zâ vara șî câte șasă iarna. Nu mai mergea treaba așe. M-am lăsat de servici șî m-am pus numa pă agricultură. Aveam, cu mama șî cu tata, oi mai multe, vaci, porci. Tata o murit, acu-s 25 de ani. Mama l-o urmat la câțva ani dup-aia. Am rămas sângur, că însurat am fost numa’ tri luni. Nu m-o plăcut să fiu ginere, străin la alțî-n casă, așe că…”, ne povestește meșterul fluierelor. Așa că acum Petru Mateș mai pune câte-un cartof în pământ, își mai ajută vecinii și rudele la muncile agricole, primește în schimb de toate, de la roșii și castraveți (de la vecinii cu solarii) până la făină și ulei și… supraviețuiește. Din banii câștigați pe vânzarea fluierelor își plătește abonamentul la televiziunea prin satelit și, o dată la câteva luni, își mai încarcă bateria la telefonul mobil, pe care-l ține într-un pahar de plastic prins, cu un cui, de un par din curte, în locul „cu ăl mai bun sămnal”.



Meserie reînvățată la 40 de ani

Petru Mateș spune că meșteșugitul fluierelor l-a interesat doar în copilărie și după ce a rămas șomer. I-a fost greu să o ia de la capăt fără îndrumarea bunicului și a tatălui, cei la care văzuse, când era mic, cam cum se făceau fluierele. De făcut, le-a făcut destul de repede, prin 1990 și ceva, când s-a reapucat de treabă. De făcut să și cânte fluierele i-a luat, însă, un an și mai bine. „Pe la vreo cinci ani, când începusem să mai înțeleg și eu cum merg lucrurile prin gospodărie, moșu’ meu mi-o arătat prima dată cum să face. La noi în casă s-or făcut fluiere din moși-strămoși. Mereau cu ele la târg, la Avram Iancu, păstă munte, șî le vindeau de veneau de-acolo cu bucate destule. Le dădeau cu un leu sau doi”. Petru Mateș spune că tatăl și bunicul lui nu ornamentau fluierele, ci le vindeau așa, simple. Ciobanii de pe atunci nu erau pretențioși. Acum, însă, „marketingul” contează și când e vorba de obiecte tradiționale.


Petru Mateș a fost nevoit să reînvețe singur meșteșugul la care trăsese cu ochiul pe vremea când tatăl și bunicul său făureau fluierele


Metodă matematică

În timp ce povestește cu noi, Petru Mateș ia o ramură de paltin, o îndreaptă forțat cu ajutorul unei găuri datentr- un fel de masă bine fixată în curte, apoi o-ndreaptă spre noi și, ne spune: „Din asta ies două fluiere”. Ia bucata subțire de lemn, o taie, după care o sfredelește „pe lung” cu un sfredel mai subțire. Urmează decojirea. „Lemnu’ tre’ să fie bine uscat, altfel n-ai făcut nimic”. O lasă o zi la uscat. A doua zi, tot longitudinal, este sfredelită din nou, cu un dispozitiv ceva mai gros decât primul. După ce canalul principal al viitorului fluier este gata, bucata de lemn este frecată cu șmirghel-ul până când e fină, dreaptă și, în același timp, perfect circulară. „Dup-aia tai «ochiul», gaura asta care face fluierul să sune, de lângă capătul pă care-l pui la gură. Dup-aia fac «dopu’» ăsta de lasă numa găuricea asta mică pentru aerul suflat. Apoi măsor fluieru’ șî-n funcție de cât îi de lung, știu unde trăbă date cele șasă găuri pentru degete. Îi metodă neînvățată de la nime’. Sângur am descoperit-o”.

N-are cui transmite meșteșugul

Anul trecut, Petru Mateș a fost ultima dată la un târg al meșterilor populari. Două târguri i-au rămas la suflet: cel de anul trecut, de la Hunedoara, și cel de la Muzeul Astra, din Sibiu: „La Hunedoara o fost fain că m-or ajutat cu transportu’, am avut masă șî cazare șî tare m-am bucurat c-am văzut castelu’. La Sibiu, la Astra, o fost șî mai fain. Am stat o lună acolo. Am vândut de vo 3.000 de lei, bani cu care m-am descurcat dup-aia aproape doi ani. La alte târguri nu mai are rost să merg nechemat. Șî dacă mă duc, așe, de capu’ meu, vin jandarmii șî mă scot afară. Apăi asta nu-i treabă?”, spune Petru Mateș. El a încercat să le insufle nepoților din partea verișorului său, care locuiește-n sat, dragostea pentru fluiere. Spune cu amărăciune că n-a reușit. Apoi suflă greu și adaugă: «Mai fac fluiere un an, doi, cât oi mai putea. Dup-aia să facă ăia de la Deva, care primesc salarii bune să păstreze tradițiile».

Adaptare pentru supraviețuire

„După ce-am văzut cum să tăt laudă fomeile alea de pi la Suceava cu ouăle lor încondeiate, am făcut șî io, da’ de lemn. Pă vremuri tătă lumea avea-n casă un ou de lemn. Ale mele-s mai faine ca alea colorate. Nici nu știți cât stau pă câte unu să-l lucrez. Mai fac șî ornamente, de pus așe, în casă să fie fain!”, zice meșterul Mateș. Un ou de lemn ornamentat costă între 30 și 50 de lei, iar ornamentele cu motive populare, între 10 și 40 de lei, în funcție de dimensiuni. Bărbatul face și cruci ornamentate din lemn, dar nu reușește să le vândă prea ușor: „Popii-s zgârciți. Așteaptă să le dai lor degeaba. Au bani, da’ n-ar da niciunu’ de la ei”, povestește meșterul cât de greu este să își vândă rodul muncii.

Te-ar putea interesa și: