Turnul Babel la 80 de ani: ONU, pariul Infantino și eroziunea arhitecturii multilaterale

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

La o reuniune globală desfășurată luna trecută în Asia, un detaliu aparent frivol a stârnit hohote de râs pe culoarele diplomatice: zvonul potrivit căruia președintele american Donald Trump ar dori ca Gianni Infantino, președintele FIFA, să preia funcția de secretar general al Organizației Națiunilor Unite (reuniunea ASEAN de la Manila, Filipine, desfășurate în perioada 18–24 iulie 2026 — care au inclus reuniunea miniștrilor de externe ASEAN (AMM), reuniunea miniștrilor de la East Asia Summit și ASEAN Regional Forum, la care a participat și secretarul de stat american Marco Rubio).

Un oficial străin citat sub protecția anonimatului de buletinul Politico a numit-o „încă o idee nebunească” a unui președinte hotărât să dărâme o ordine globală deja șubredă. Anecdota ar merita să rămână doar atât — o glumă de coridor într-un an electoral pentru ONU — dacă nu ar radiografia, cu o precizie aproape involuntară, starea reală a instituției pe care urmează să o conducă noul ei șef. Căci miezul poveștii nu este candidatura în sine, oricât de puțin probabilă rămâne ea, ci disponibilitatea unei mari puteri de a trata cea mai veche organizație multilaterală a lumii drept un premiu de consolare, oferit unui aliat sportiv aflat el însuși într-o criză de imagine.

O instituție la marginea prăpastiei

Optzeci de ani după Conferința de la San Francisco, ONU se confruntă cu ceea ce Secretarul General António Guterres a descris, într-o scrisoare adresată ambasadorilor la sfârșitul lunii ianuarie, drept un „ciclu kafkian”: regulile bugetare rigide obligă organizația să returneze statelor membre fonduri „necheltuite” chiar și atunci când acele contribuții nu au fost niciodată plătite.

Datoriile restante au atins, la finalul anului trecut, un nivel record de 1,568 miliarde de dolari, iar rata de colectare a contribuțiilor obligatorii a scăzut la doar 76,7%. Fără o îmbunătățire drastică, avertiza Guterres, bugetul obișnuit al organizației pentru 2026 riscă să rămână fără lichidități încă din vară — o eventualitate care ar putea sili sediul din New York să își reducă activitatea la un nivel fără precedent.

Administrația Trump a transformat această fragilitate financiară în pârghie de negociere. Washingtonul revendică, prin vocea ambasadorului american pentru managementul și reforma ONU, Jeff Bartos, peste un miliard de dolari în economii obținute în doar șase luni, alături de o schimbare tehnică, dar cu efecte structurale: din iunie, fondurile necheltuite nu mai sunt returnate statelor decât în măsura în care contribuțiile respective au fost efectiv încasate, punând capăt practicii care golea rezervele de casă ale organizației.

În paralel, Statele Unite s-au retras formal din Organizația Mondială a Sănătății și din zeci de alte structuri ONU, iar un document confidențial de șase pagini, văzut de presa britanică, propune o restructurare de amploare — fuziuni de agenții, desființarea unor poziții de conducere și relocarea personalului către orașe mai ieftine. Programul Alimentar Mondial și agențiile pentru refugiați pregătesc deja concedieri, pe fondul celui mai scăzut nivel al contribuțiilor din ultimul deceniu.

„Se simte de parcă am fi pe marginea prăpastiei”, rezuma Richard Gowan, de la International Crisis Group, situația generală a organizației, adăugând că nu este limpede dacă vreun viitor secretar general ar putea inversa acest declin. Diagnosticul nu este nou — comisii de experți și inițiative de reformă s-au succedat de decenii fără rezultate notabile —, dar presiunea financiară americană face, paradoxal, ceea ce reforma instituțională nu a reușit: forțează o realiniere, oricât de dureroasă, între structura ONU și misiunea sa declarată.

Cursa succesorală: opt pretendenți și o rotație geografică contestată

Mandatul lui Guterres, aflat la Palatul de Sticlă din ianuarie 2017 se încheie la 31 decembrie 2026 („Palatul de Sticlă” este porecla dată sediului ONU din New York, clădirea Secretariatului -turnul cu 39 de etaje de pe malul East River, în Manhattan- construită la începutul anilor 1950 și cunoscută pentru fațada ei de sticlă și oțel, una dintre primele clădiri-turn cu perete-cortină din sticlă din lume la acea vreme).

Procesul de selecție a succesorului — inaugurat printr-o scrisoare comună a Sierrei Leone, pe atunci președinte al Consiliului de Securitate, și a Annalenei Baerbock, președinta Adunării Generale — a solicitat oficial nominalizări încă din toamna trecută. Candidații și-au prezentat viziunile în dialoguri publice interactive desfășurate la sediul din New York, iar majoritatea au participat și la o întâlnire de tip „town hall”, unde au recunoscut, cu o francheţe neobișnuită pentru diplomația de la ONU, criza de încredere care macină instituția la ceas aniversar.

Câmpul s-a conturat în jurul a șapte-opt nume: fosta ministră de Externe a Guyanei, Carolyn Rodrigues-Birkett; fosta președintă a Chile, Michelle Bachelet; fosta vicepreședintă a Costa Ricăi, Rebeca Grynspan; fosta ministră de Externe a Ecuadorului, Maria Fernanda Espinosa; fostul președinte al Senegalului, Macky Sall; diplomatul ugandez Olara Otunnu; și Rafael Grossi, argentinianul care conduce în prezent Agenția Internațională pentru Energie Atomică.

Tradiția rotației geografice — informală, dar respectată cu strictețe de decenii — indică acum rândul Americii Latine, după ce alegerea lui Guterres, portughez, în 2016 a sărit peste turul care ar fi trebuit să revină Europei de Est. Mai mulți diplomați susțin, de asemenea, că a sosit momentul primei femei secretar general din istoria organizației, o solicitare formulată explicit chiar în scrisoarea de deschidere a procesului semnată de Baerbock și de președinția Consiliului de Securitate.

Mecanismul de selecție rămâne, în ciuda eforturilor recente de transparentizare, un joc de umbre controlat de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Sondajele anonime de tip „straw poll” (sondaj informal / vot de sondare- este mecanismul folosit tradițional de Consiliul de Securitate al ONU pentru a evalua, în mod neoficial și confidențial, sprijinul de care se bucură fiecare candidat la funcția de secretar general, înainte de votul oficial) clasifică fiecare candidat drept „încurajat”, „descurajat” sau „fără opinie”; în rundele ulterioare, statele cu drept de veto folosesc un buletin roșu pentru a semnala, fără ambiguitate, pe cine sunt dispuse să blocheze.

Ceea ce iese din acest proces nu este neapărat candidatul cel mai capabil, ci acela pe care niciuna dintre marile puteri rivale — Statele Unite, China, Rusia — nu are motive suficiente să îl elimine. Este exact mecanismul care, în plină eră a rivalității marilor puteri, transformă Consiliul de Securitate într-un organism tot mai paralizat, moștenire directă a arhitecturii de la 1945, concepută pentru o lume bipolară și adaptată azi, cu greutate, uneia multipolare și conflictuale.

Gambitul Infantino: fotbal, diplomație transacțională și conflict de interese

În acest peisaj deja aglomerat, ideea unei candidaturi Infantino spune mai puțin despre elvețianul care conduce FIFA din 2016 și mai mult despre modul în care administrația Trump înțelege diplomația multilaterală: ca pe o rețea de relații personale transferabile dintr-un domeniu în altul. Relația dintre cei doi s-a consolidat pe parcursul pregătirilor pentru Cupa Mondială găzduită parțial de Statele Unite — Infantino i-a înmânat lui Trump primul „Premiu FIFA pentru Pace”, iar cei doi au prezentat împreună trofeul finalei.

Momentul cel mai controversat al acestei apropieri a fost însă suspendarea, ulterior anulată, a atacantului american Folarin Balogun, decizie revizuită de FIFA după un telefon al lui Trump către Infantino — episod care a atras critici publice din partea unor foști fotbaliști englezi și cereri de anchetă din partea unor eurodeputați.

Argumentul avansat de Paolo Zampolli, trimisul special al lui Trump pentru parteneriate globale, este el însuși o ilustrare a logicii transacționale a momentului: FIFA numără 211 asociații membre, ONU doar 193 de state, deci — silogism discutabil — experiența lui Infantino în „a aduce oamenii laolaltă” s-ar traduce firesc în conducerea diplomației mondiale. Obstacolele rămân însă considerabile. Infantino nu este diplomat de carieră, iar o candidatură europeană ar rupe așteptarea rotației către America Latină.

Mai grav pentru șansele sale reale, o desemnare atât de vizibil susținută de Washington ar oferi Rusiei, Chinei — și, posibil, chiar unor aliați occidentali reticenți — un motiv comod pentru a folosi buletinul roșu încă din primele sondaje preliminare. Așa cum observa Richard Gowan, directorul pentru ONU (UN Director) al International Crisis Group, ceea ce pare să conteze cu adevărat pentru administrația americană nu este geografia sau genul candidatului, ci disponibilitatea acestuia de a accepta reforme financiare radicale și o aliniere ideologică prietenoasă — climatul, de pildă, a dispărut aproape complet din vocabularul agreat de Washington pentru viitorul secretar general.

Simptome mai largi: o Europă care își recalculează garanțiile

Episodul Infantino nu este un fenomen izolat, ci un simptom printre altele ale aceleiași boli: eroziunea încrederii în arhitectura instituțională moștenită din secolul trecut, exact în momentul în care actorii europeni încearcă, stângaci și inegal, să compenseze retragerea americană.

Uniunea Europeană a transferat săptămâna aceasta Ucrainei încă 1,4 miliarde de euro proveniți din veniturile generate de activele imobilizate ale băncii centrale ruse — al cincilea transfer de acest fel, dintr-un total de 8 miliarde de euro acumulate de la înghețarea activelor. Nouăzeci și cinci la sută din sumă merge către rambursarea împrumuturilor acordate Kievului de UE și G7, restul către nevoile militare urgente ale Ucrainei — o formă de finanțare de război construită tocmai pentru a ocoli dependența de un Congres american tot mai reticent.

În sud, criza enclavelor spaniole Ceuta și Melilla ilustrează aceeași anxietate structurală. Valul de migranți care a pătruns săptămâna trecută peste frontiera nord-africană a expus vulnerabilitatea Madridului la ceea ce diplomații numesc, tot mai des, un atac hibrid — iar Rabatul, susținut de o relație tot mai caldă cu Washingtonul, își intensifică revendicările teritoriale tocmai în acest moment de îndoială privind fiabilitatea aliaților tradiționali NATO și UE, alimentată de fricțiunile politice dintre administrația Trump și premierul socialist Pedro Sánchez.

Iar în Italia, disputa dintre Giuseppe Conte, liderul Mișcării 5 Stele, care refuză ajutorul militar pentru Ucraina și cere negocieri directe cu Moscova, și Elly Schlein, liderea Partidului Democrat, care consideră sprijinul pentru Kiev o „chestiune nenegociabilă”, arată că fractura privind angajamentul occidental față de Ucraina nu mai este doar o linie de falie transatlantică, ci una care traversează inclusiv coalițiile europene interne — la fel cum partenerii de coaliție ai Giorgiei Meloni din dreapta italiană ezită, la rândul lor, în privința creșterii bugetelor de apărare cerute de noile ținte NATO. Vicepremierul Antonio Tajani a rezumat miza fără menajamente, întrebând retoric dacă stânga italiană se află „alături de poporul ucrainean sau de Putin”.

Concluzie: ce înseamnă asta pentru flancul estic

Pentru București, aceste episoade aparent disparate — un fotbalist devenit candidat improbabil la conducerea lumii, o enclavă spaniolă asediată de migranți, o coaliție italiană sfâșiată pe tema Ucrainei — converg spre aceeași concluzie strategică. Arhitectura multilaterală construită după 1945, cu ONU drept piatră de boltă, se erodează exact în momentul în care garanțiile transatlantice devin discreționare, iar liderii preferă tot mai des să negocieze bilateral, la G-20 sau prin relații personale, decât în forurile multilaterale construite pentru asta.

Pentru un stat de pe flancul estic al NATO, ale cărui interese de securitate au depins istoric de predictibilitatea instituțională — de la angajamentul american articulat încă din anii ’90, în perioada primelor contacte directe ale generației actuale de diplomați români cu Washingtonul, până la garanțiile articolului 5 —, această tranziție către o lume a diplomației transacționale nu este o curiozitate exotică petrecută la New York, ci un semnal direct.

Lecția Ceuta-Melilla și cea a fracturii italiene privind Ucraina converg: statele care au mizat exclusiv pe garanții multilaterale sau transatlantice implicite se trezesc azi nevoite să își construiască rapid propriile pârghii de presiune și propriile rute de finanțare ocolitoare. Pentru România, aceasta înseamnă că investiția în arhitectura europeană de apărare — dincolo de umbrela NATO tradițională, dar fără a o abandona — nu mai este o opțiune de nișă analitică, ci o asigurare structurală. Iar dacă până și funcția de secretar general al ONU ajunge subiect de glumă între diplomați, e limpede că ordinea pe care flancul estic o consideră, de zeci de ani, drept plasă de siguranță ultimă, nu mai poate fi luată de-a gata.