„Ar fi mai bine să nu le mai scriem note”, a propus el, pentru că în ritmul ăsta curând „vor avea întreaga Chină”. Șase ani mai târziu japonezii chiar au încercat să cucerească întreaga Chină și mai mult decât atât. Un motiv important a fost convingerea conducătorilor Japoniei – iar criza manciuriană le-a și oferit prima probă clară – că SUA nu erau în definitv pregătite pentru a-și susține denunțurile prin utilizarea forței militare.

Astăzi bombardăm China cu condamnări și avertismente pentru că sugrumă libertatea în Hong Kong, oprimă brutal minoritatea musulmană uigură și face manevre militare agresive la granița cu India, în Marea Chinei de Sud și în Marea Chinei de Est.

Interzicem companii chineze, pornim războaie vamale și îi înfierăm pe chinezi pentru rolul lor în răspândirea noului coronavirus. Partidele noastre se întrec în declarații și propuneri de politici anti-chineze. Și, deocamdată, cuvintele și sancțiunile noastre n-au presupus vreun preț. Dar dacă această confruntare va trece în etapa următoare, vom fi noi pregătiți, material și psihologic?

Am putea afla curând. Nu există vreun mister în privința a ce-și dorește președintele chinez Xi Jinping, întrucât coincide cu ce-și dorește Beijingul de decenii: să întregească din noua China, să frângă opoziția din Xinjiang și Tibet, să controleze Marea Chinei de Sud și câteva insule cu valoare strategică din Marea Chinei de Est, să reintegreze Hong Kongul, luat de britanici în anii 1840, și să „reunească” Taiwanul la China continentală sub conducerea Partidului Comunist Chinez. Acestea sunt obiective fixate, în mare măsură cum era și obiectivul pe care și-l fixase Japonia în anii ’30 de a-și extinde controlul asupra continentului asiatic. Singurele întrebări care rămân deschise privesc mijloacele și momentul.

Cea mai mare parte a ultimelor decenii, abordarea Beijingului a fost una relativ răbdătoare și pașnică. Atenți să nu se implice în vreo încurcătură militară cu SUA și temători de o izolare politică și economică într-o lume ostilă, așa cum a fost China o vreme după masacrul din Piața Tiananmen din 1989, chinezii sperau că-și vor putea atinge obiectivele folosindu-se preponderent de influența lor economică tot mai mare.

Până de curând au avut și destul de mult succes. În anii ’90 puternica ademenire a vastei piețe chineze a fost suficientă pentru ca Occidentul să-și înfrângă disconfortul pricinuit de opresiunea internă a Beijingului. În esență, politica externă a SUA în epoca Clinton a fost dictată de corporațiile americane, ceea ce a dus mai întâi la acordarea statutului de națiunea cea mai favorizată și la admiterea în Organizația Mondială a Comerțului, iar ulterior la transferul Hong Kongului în termenii ceruți de China.

Acel acord cu generoasa sa promisiune „o țară, două sisteme” a fost doar de fațadă, după cum mai toată lumea o știa încă de la acea dată – un balsam pentru conștiința occidentalilor care se simțeau vinovați pentru că în definitiv condamnau populația Hong Kongului la soarta de supuși ai Beijingului. Ceea ce se întâmplă astăzi este exact cea a fost deja prezis și ceea ce intenționau conducătorii chinezi. Indignarea noastră, deși justificată, e totodată jenantă.

Dar, pentru China, subjugarea Hong Kongului ar putea fi ultimul mare rod al acelei abordări economice, pașnice. Lumea capitalistă liberală devine constant tot mai puțin captivată de banii care pot fi făcuți în China și mai preocupată de concurența economică a Chinei, atât de cea corectă cât și de cea incorectă, dar și neliniștită de avansul Chinei în domeniul noilor tehnologii informaționale și de expansiunea ei acaparatoare prin intermediul proiectului Centură și Drum. Din ultimii ani ai lui Obama, atmosfera din SUA s-a schimbat din aclamare a succesului economic chinez în teamă de el.

Lucru care a ridicat întrebări importante pentru Xi și colegii lui. Dacă ruta economică, pașnică, înspre obiectivele lor se închide, să fi venit momentul trecerii la metode mai de forță? A venit vremea utilizării capacității militare pentru a cărei construcție ei au cheltuit peste două decenii și sute de miliarde de dolari?

Taiwanul e foarte probabil să fie locul în care se vor găsi răspunsurile acestor întrebări. Vreme de peste două decenii guvernele de la Beijing au tot încercat ba să-i ademenească, ba să-i amenințe pe taiwanezi printr-o combinație de stimulente economice și diplomatice, cât și prin nelipsita amenințare cu folosirea forței. În cea mai mare parte a acestei perioade chinezii păreau să creadă că progresează, mai ales în anii 2008-2016, când președintele taiwanez Ma Ying-jeou a făcut gesturi în sensul unificării.

Între timp, Beijingul a acționat cu prudență în Hong Kong, știind că suprimarea brutală a libertăților de acolo i-ar putea înspăimânta pe mulți taiwanezi, împingându-i în brațele adepților independenței. Și, într-adevăr, reprimarea protestelor din Hong Kong de anul trecut a jucat probabil un rol în realegerea printr-o victorie covârșitoare în ianuarie 2020 a partidului mai degrabă pro-independență al președintei Tsai Ing-wen.

Faptul că Xi a decis acum să pună capăt odată pentru totdeauna mascaradei din Hong Kong are implicații sumbre pentru Taiwan. China poate lansa lovituri devastatoare cu rachete împotriva Taiwanului în primele 24 de ore de conflict, lăsând Taipeiul în fața alegerii de a se preda sau a rezista pentru a vedea dacă americanii vor sosi la vreme pentru a-i împiedica anihilarea deplină.

Dacă Beijingul va putea obține unificarea, schimbările politice și strategice din Asia vor avea consecințe de natură a altera situația mondială – mai cu seamă dat fiind faptul că administrația Trump și-a consolidat recent relațiile cu Taiwanul. Dacă SUA nu vor reuși să împiedice înfrângerea militară a Taiwanului și anexarea lui, undele de șoc se vor propaga în întreaga regiune și dincolo de ea. Japonia, Coreea de Sud și alți jucători regionali își vor reconsidera probabil relația cu SUA. Iar China, având în posesie Taiwanul, va fi astfel poziționată încât va domina Asia de Est și Pacificul de Vest cum n-a mai făcut-o vreodată, dând peste cap întreaga ecuație strategică globală.

Ar fi o realizare istorică pentru Xi, dar ea presupune și riscuri enorme. Dacă va încerca să cucerească Taiwanul și nu va reuși, va fi catastrofal atât pentru Xi personal, cât și – poate – pentru însuși regimul chinez. După cum au stat lucrurile și în cazul Japoniei în anii ’30, mult va depinde de modul în care vor interpreta chinezii actuala poziție a americanilor – ce cred ei că ar fi probabil să facă președintele Trump, ce politici cred ei că ar putea adopta o administrație Biden.

Este administrația Trump pregătită să răspundă la un atac chinez împotriva Taiwanului sau la amenințarea cu un astfel de atac? Dar o administrație Biden ar fi pregătită? Poporul american este pregătit? Suntem noi pregătiți să mergem dincolo de vorbe și sancțiuni dacă chinezii ne vor contesta cacealmaua? Politicile americane din ultimele două decenii interbelice au fost configurate de ceea ce acum, retrospectiv, pare o incredibilă naivitate în privința aprecierii disponibilității altor țări de a recurge la forță. Oare astăzi suntem cât de cât mai puțin naivi decât atunci? Articol de Robert Kagan, istoric, expert în politică externă, membru al Brookings Institution și al Council on Foreign Relations. (Rador)