Acum se fură onest, pe bază de acte în regulă, cu finul, ginerele sau cumătrul, fonduri europene, achiziţii publice de tip aisberg (doar vârful la vedere), licitaţii, funcţii, privilegii.

Cu relaxarea pe care ţi-o dă fotoliul confortabil de opozant când puterea trebuie să-şi pună pielea-n băţ anunţând măsuri nepopulare, Crin Antonescu mărturiseşte hâtru că nu-şi dă banii acestui guvern. Pentru că-i fură, domnule!

La emisiunea „Naşul”, Monica Macovei spune pe şleau că toţi fură, deplângând faptul că măcar de la PDL avea aşteptări, dar şi partidul de guvernământ procedează ca PSD-ul, PNL-ul, UDMR-ul. Şi, în general, putem extinde discuţia la oricine a avut acces aici la borcanul cu miere.

Profităm de acest consens politic pentru a constata că, într-adevăr, în România se fură fără teamă şi că, invariabil, orice guvern instaurat să gestioneze această ţară se transformă instantaneu într-o cleptocraţie.

Întrucât nu de inventivitate duce lipsă românul, guvernele ‘oaţe adaptează metode tradiţionale - cum ar fi şparlirea cu pisica de pe frânghia balconului de la parter sau subtilizarea în mijloacele de transport în comun a portmoneului umflat doar de buletin şi de talonul de pensie - la unele moderne, demne de progresul ţării.

Acum se fură onest, pe bază de acte în regulă, cu finul, ginerele sau cumătrul, fonduri europene, achiziţii publice de tip aisberg (doar vârful la vedere), licitaţii, funcţii, privilegii. Dar, între noi fie vorba, de ce ar sta pe margine politicienii în ţara în care s-a furat până şi Revoluţia, iar alegerile – din cele mai vechi timpuri până azi?

La noi se fură într-o veselie. Fabrici şi uzine, tot ce se găsea prin „circurile foamei” înainte să le facem malluri, flota patriei, arme din depozitele noastre de membri NATO, căile ferate cu tot cu locomotive, nisipul de pe plaje, borduri vechi şi trainice pentru „locuinţa mea de vară e la ţară”, dale din parc ajunse să pavoazeze aleea din curtea casei. În general, tot ce e public devine privat, fiindcă, voba aia, e al statului, e al nimănui!

Am ajuns - nu de ieri, de azi - să privim hoţia ca pe un sport naţional. Prin urmare, că tot veni vorba, facem patinoare ridicol de scumpe din buzunarul public fără fund, ridicăm săli de sport cu ajutorul fondurilor dosite pentru clientela politică, furăm meciuri, titlul campionatului de fotbal, promovarea, retrogradarea, tot.

Până la urmă, aşa face toată lumea, ce, suntem mai proşti? De ce să nu furăm patalamalele de la fabricile de diplome şi permisul auto de la uzinele de profil? Becul de pe holul blocului şi covorul de la uşă ne fac mereu cu ochiul. Dar ce cusur au pădurile, luciul de apă, curentul, benzina din conducte, oglinzile maşinilor, bicicletele, brăţările dacice, melodiile şi filmele de pe net?

Suntem echidistanţi, nu iertăm nimic. Iar când pare să se fi împuţinat oferta, internaţionalizăm serviciile şi ciordim cuprul din Belgia ca să-l vindem pe un euro kilogramul, bagajele călătorilor din Franţa, banii din conturi ale australienilor.

Dar în „Epoca de aur” furam, cumva, pentru că eram subversivi plecând de la fabrică doldora de produse ascunse prin nădragi? Ei, aş! Se fura solidar şi multilateral dezvoltat deoarece acesta era cuvântul de ordine într-un regim care se instalase hoţeşte şi se bătea cu pumnul în piept că ia de la bogaţi ca să dea la săraci, dar de fapt şparlea pentru sine.

Propangadiştii ne furau istoria, zeloasele cadre didactice ne furau tinereţea, proasta gospodărire a ţării fura senectutea unor pensionari nevoiţi să stea ore-n şir la cozi pentru te-miri-ce, Securitatea ne fura intimitatea. Mai intrigau pe cineva recordurile de creativitate în materie, cum ar fi cele ale constructorilor care „ciupeau” câţiva centimetri de la fiecare apartament până când ajungea blocul de zece etaje să fie înalt cât unul de nouă?

Hai, că s-a furat cam mult – iată o expresie de acoperire naţională pe meleagurile în care de această meteahnă nu scapă mai nou nici sfintele moaşte. În aceste condiţii, guvernul ia măsuri pentru reducerea evaziunii fiscale. Fenomenul nu se va micşora însă, economia subterană rămânând unul dintre puţinele lucruri care merg brici la noi.

Când îţi dai seama că bugetul statului a ajuns harcea-parcea şi începi prin a astupa orificiile de pe marginea ciurului, ignorând ditamai gaura pe care ai lărgit-o chiar tu, înseamnă doar să-ţi furi propria căciulă.