Ce tertipuri și sclipiri au făcut posibilă Mica Unire, cea care acum 161 de ani a pus bazele României noastre, într-un context internațional agitat și rareori favorabil? Și mai ales, ce ar trebui noi, românii de astăzi, să ne amintim?

O șansă mult așteptată

Noi ne-am dorit Unirea. Prin „educația în străinătate, atașamentul față de valorile culturale ale elitelor europene, literatura, cultura, muzica, ideile care se vehiculau în Occident”(Lucian Iorga), noua intelectualitate aducea și la noi un curent al uniunii naționale, atât de potrivit într-un spațiu în care se vorbea aceeași limbă. Eram de-un neam și ne simțeam de-un neam, chiar dacă asta însemna renunțarea la propriile revendicări și dorințe de întâietate.

Astfel, după 1848, în Principatele aflate de secole la intersecția intereselor Rusiei, Austriei și Imperiului Otoman, se vehicula și se urmărea cu încăpățânare același proiect: cel al Unirii Moldovei cu Țara Româneasca. Liderii pașoptiști, din exil sau reîntorși acasă, au acționat pentru a atrage atenția Puterilor Occidentale și au obținut o șansă reală după Războiul Crimeei (1853 -1856) când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri. S-au luat atunci decizii referitoare la soarta Principatelor, prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856, atașându-se Moldovei cele trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bolgrad. Dar mai important, în 1857, Principatelor li s-a acordat dreptul organizării unui „referendum” referitor la Unire.

De această dată aveam un influent susțintor: Franța. Motivele erau numeroase: luptele teritoriale perpetue în această zonă deveniseră obositoare, oricare dintre cei ce ne doreau teritoriile riscau să devină prea puternici, iar Napoleon al III-lea se dorea el însuși un lider luminat și un susținător al ideii de naționalitate. Principatele primeau astfel o șansă pe care aveau să o folosească, nu însă fără peripeții.

Alegeri trucate

 În acele vremuri, atât domnitorul Țării Românești, Barbu Știrbei, cât mai fățis, cel al Moldovei, Grigore Ghica, încurajau ceea ce se numea Partida Națională. Pe 30 mai 1856 s-a constituit la Iași “Comitetul Unirii”, iar unioniștii, susținuți de diplomatul francez Victor Place, păreau să prevaleze. Aceșta remarca în iulie 1856 că opoziția separatistă “se mărginește la un număr mic de boieri competitor la domnie și la creaturile lor”. La sfatul lui Place se adunau semnături pro-unire și se organizau adevărate campanii în provincie pentru a lămuri populația asupra necesității înfăptuirii Unirii.

Situația s-a răsturnat odată cu aducerea în Moldova a noului caimacam Teodor Bals, care a înlăturat din funcții adepții Unirii, reușind să scoată mișcarea unionistă în afara legii. A murit subit la scurt timp după asta și la 7 martie 1857 Conachi Vogoride a fost numit caimacam, crezându-se inițial că ar putea fi pro-unire.

Acesta, însă, sperând la o viitoare domnie, a fost cel ce a organizat personal falsificarea alegerilor solicitând prefecților și președinților de tribunale chemați la Iași să recurgă la orice mijloace pentru a obține rezultate favorabile separatiștilor. În tot acest timp erau transmise știri false pentru a compromite susținătorii Unirii. Mulți dintre aceștia erau arestați sau li se lua dreptul de a vota astfel că listele de vot ajunseseră derizorii.

Pentru a întoarce șansele, s-a organizat o adevarată miscare de spionaj, care, nici până în ziua de astazi nu a fost total clarificată, existând diverse teorii. Folosindu-se de figuri extrem de apropiate de caimacam, unioniștii au reușit să extragă 17 scrisori ce au fost trimise spre publicare la Bruxelles, în care se descriau ilegalitățile grosolane comise, destăinuite chiar de Vogoride fratelui său de la Constantinopol. Se spune că aceste scrisori au stat ascunse în burta unui crocodil de la Muzeul de Istorie din Iași până să ia drumul Bucureștilor.

În scandalul declanșat, însuși Napoleon al III-lea a intervenit amenințând Poarta cu ruperea completă a relațiilor în cazul în care în Moldova nu se permiteau alegeri corecte. Astfel la 24 august 1857 s-au reorganizat alegeri, iar unioniștii au avut un success covârșitor cu 83 din 87 de deputați pro-unire.

Influența Franței în cadrul Marilor Puteri era, însă, limitată. Prin Convenția de la Paris din 1958, aliații au luat hotărârea ca Principatele să rămână despărțite, cu domnitori, guverne și divanuri diferite, chiar daca din respect pentru politica franceză, cele două au purtat denumirea de Principatele Unite.

O idee genială

În aceste condiții nu tocmai prielnice, în început de ianuarie 1959, Moldova urma să își aleagă domnitorul. Pe liste erau înscriși nu mai puțin de 38 de candidați, printre ei Mihail Sturza, coservator, Costache Negri, unionist, și Lascăr Catargiu. Când observă, însă, că nici unul nu reușește să obțină majoritatea, ajung la un compromis și renunță în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza, o figură tânără, carismatică, ce se remarcase în timpul protestelor contra abuzurilor făcute de către Vogoride. Toți cei 48 de electori prezenți pe 5 ianuarie 1859 votează pentru acesta.

Dar ideea de Unire sub un domnitor prinde contur la București. În seara zilei de 23 ianuarie, unioniștii se întâlniseră în apartamentul numărul 5 din hotelul Concordia pentru dezbateri. Printre candidați, Alexandru Ghica, locțiitorul de domn, și fiul său Dimitrie Grigore Ghica. În discuții aprinse, acesta din urmă observă că în situația de față cea mai bună soluție ar fi alegerea domnului Moldovei și în Țara Românească. Până la urmă, Convenția de la Paris nu interzicea în mod expres alegerea aceluiași candidat, o scăpare ce avea să fie folosită, spre uimirea Marilor Puteri. Propunerea, considerată genială, a fost imediat înaintată în secret radicalilor, care, recunoscând în mod patriotic șansa ivită, renunța la candidatura lui Nicolae Golescu, chiar dacă acesta fusese aclamat timp de două zile de către gloatele conduse de Ion C. Brătianu. Chiar acesta poarta discuții cu poliția, cu armata și cu gloata, pentru a se asigura că nimic nu va deranja liniștea publică, fiind conștienți că orice eveniment ar fi putut crea un eventual pretext de anulare a voturilor.

Astfel, pe 24 ianuarie 1859, toți cei 64 de electori îl votează pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești, creând un entuziasm veritabil în rândul poporului. Eram de-un neam și în acea zi era bătut primul cui pentru a rămâne într-un neam.

Sub același Domn

Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, a primit cu mare entuziasm numirea sa, dar a fost îndemnat să aștepte girul marilor puteri, ce a venit după lungi discuții, în aprilie 1859, după Conferința puterilor garante. Un patriot și un om drept, deși se credea inițial că va fi usor de influențat, acesta avea un plan eficient: convocarea unei singure adunări elective, formarea unui singur guvern și structurarea unei singure administrații. Reformele sale au fost cele ce au pus baza unui val progresist, continuat și valorificat apoi de către domnitorul Carol I.

Recunoscută cu greu, ca un compromis de moment pe durata vieții domnitorului, Unirea lui Cuza ne-a oferit posibilitatea creării unei identități de neam. Un adevărat film cu trădări și spionaj, cu idei mărețe și oameni-emblemă, ne conturează o pagină de istorie în care strămoșii noștri și-au jucat rolurile exemplar. Ne rămâne azi răspunsul la întrebarea:  Ce a făcut posibilă Unirea într-un neam? Renunțarea la orgolii, la disensiuni și la propria dorință de putere în favoarea înfrățirii, nu prin lipsa diferențelor de opinie, ci prin acceptarea reciprocă în vederea unui scop comun.

Te-ar putea interesa și: