Sub zodia asasinilor economici

Există cărți care nu te lasă să rămâi neatent, nu pentru că ar aduce revelații spectaculoase, ci pentru că pun în ordine suspiciuni vechi, difuze, aproape jenante prin simplitatea lor, iar una dintre ele este ”Confessions of an Economic Hit Man” a lui John Perkins, care vorbește despre o lume în care jaful nu se mai face cu armele la vedere, ci cu contracte, consultanți, studii de fezabilitate și împrumuturi „avantajoase”, iar statele nu mai sunt cucerite, ci îndatorate până când nu mai pot respira fără permisiune.

În acest decor, perioada în care România a contractat sume colosale sub guvernările conduse de Florin Cîțu și Ludovic Orban apare nu doar ca o succesiune de decizii discutabile, ci ca o schimbare de paradigmă: statul a încetat să mai pretindă că explică, a încetat să mai simuleze transparența și a început pur și simplu să se împrumute, invocând un viitor nebulos în care toate aceste datorii urmau să devină „investiții”.

Numai că investițiile reale lasă urme vizibile: drumuri, spitale funcționale, școli refăcute, infrastructură care schimbă viața de zi cu zi. În schimb, ceea ce a rămas după acea perioadă este un sentiment persistent de gol, ca și cum banii s-ar fi scurs într-o ceață administrativă perfect legală, dar imposibil de cartografiat.

Episodul achizițiilor masive de vaccinuri, gestionat de Vlad Voiculescu, se înscrie aproape natural în acest tipar, nu atât prin disputa medicală, cât prin disproporția flagrantă dintre necesar și comandat, dintre realitatea din teren și dimensiunea contractelor, ca și cum logica nu ar fi fost protejarea populației, ci justificarea unor fluxuri financiare uriașe. Contractul cu Rheinmetal, întâlnirile secrete ale dlui Bolojan cu cancelarul Mertz și cele din Austria, pentru gazul românesc, sunt relevante.

România pare prinsă exact în acest cerc: ni se spune că trebuie să strângem cureaua pentru a plăti ceea ce alții au decis, că trebuie să fim „responsabili”, deși nu ni s-a cerut niciodată acordul pentru aceste împrumuturi, și cedări, și că nu există alternativă, de parcă alternativa – adică refuzul jafului elegant – ar fi un act de nebunie.

Ceea ce tulbură cel mai mult nu este suma totală a datoriilor, ci lipsa oricărei drame publice autentice în jurul lor. Nu există indignare masivă, nu există anchete serioase duse până la capăt, nu există vinovați reali, doar un zgomot de fond în care fiecare scandal este rapid înlocuit de altul, până când oboseala devine politică de stat.

În acest punct, asemănarea cu scenariile descrise de Perkins devine aproape dureroasă: nu mai e nevoie de lovituri de stat, pentru că există credite, nu mai e nevoie de tancuri, pentru că există memorandumuri, nu mai e nevoie de dictatori, pentru că există guverne „democratice” care fac exact ceea ce li se cere.

Eseul despre asasinii economici nu este, în fond, despre conspirații spectaculoase, ci despre o normalitate bolnavă, iar când privești România prin această lentilă, devine greu să mai vezi întâmplare acolo unde există repetiție, sau naivitate acolo unde există perseverență. Chipurile asasinilor economici Ilie Bolojan și gruparea de crimă organizată  formată din  USR și o parte a liberalilor sunt cea mai puternică mărturie a distrugerii României la comandă din exterior.

Rămâne doar întrebarea tăcută, pe care tot mai mulți o simt, dar puțini o formulează clar: câte generații vor munci pentru a plăti decizii pe care nu le-au luat și cine, dacă vreodată, va plăti pentru asta?

Datoria nu se simte ca o cifră.

Dacă ar fi doar o cifră, ar putea fi ignorată, pusă într-un tabel, mutată într-un raport, ascunsă într-o prezentare PowerPoint cu fundal albastru și grafice liniștitoare. Datoria se simte ca o greutate difuză, ca o oboseală care nu vine după efort, ci înaintea lui, ca o presiune care apasă pe piept chiar și în zilele în care nu se întâmplă nimic rău, ca o senzație vagă că orice ai face este deja prins într-un mecanism mai mare decât tine.

Se vede în lucruri mărunte, aparent nesemnificative, în felul în care oamenii nu mai vorbesc despre ce ar vrea să construiască, ci despre ce ar vrea să evite, nu mai visează la o viață bună, ci la o viață suportabilă, nu mai întreabă „cum putem trăi mai bine?”, ci „cum facem să nu ne fie mai rău?”, iar această schimbare de accent, de la dorință la defensivă, marchează momentul în care o societate începe să îmbătrânească moral.

Datoria colectivă se traduce, pe plan individual, într-o stare de vinovăție fără obiect clar. Oamenii simt că sunt datori, dar nu știu cui, nu știu pentru ce, nu știu când au semnat, și totuși acceptă ideea că trebuie să muncească mai mult, să ceară mai puțin, să se bucure mai încet, ca și cum bucuria ar fi devenit un lux suspect, o indecență într-o lume care „are probleme”.

Și poate cel mai grav este că această oboseală se transmite. Părinții o transmit copiilor nu prin discursuri, ci prin gesturi, prin felul în care evită subiecte, prin oftaturi scurte, prin glume amare despre „cum merg lucrurile”, printr-o pedagogie a micșorării, în care copilul învață, fără să i se spună explicit, să nu își facă planuri prea mari, să nu spere prea sus, să nu creadă prea tare în viitor.

Așa arată, în interior, colonizarea financiară: nu ca o ocupație cu steaguri străine, ci ca o internalizare a neputinței, ca o transformare lentă a demnității în prudență și a curajului în calcul.

Omul ajunge să se autocenzureze nu doar în ceea ce spune, ci și în ceea ce își dorește. Își negociază visele înainte să le formuleze, își taie singur aripile pentru a evita durerea prăbușirii, iar această autoamputare invizibilă este poate cea mai eficientă victorie a sistemului.

Și totuși, undeva, sub acest strat gros de oboseală, mai există uneori un impuls slab, aproape rușinat, o întrebare mică, dar periculoasă: dacă nu suntem vinovați, atunci de ce ne comportăm ca și cum am fi?

Poate de aici ar trebui să înceapă orice formă reală de vindecare: nu de la noi împrumuturi, nu de la noi reforme impuse, nu de la alte promisiuni, ci de la recuperarea dreptului de a spune, măcar în șoaptă, că nu toată datoria este a noastră și că nu orice povară trebuie acceptată ca destin.