Strigătul de revoltă al lui Iuliu Maniu: Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii, fără o lovitură de tun. 

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Documentul pe care îl publicăm astăzi, apărut în Foaia Poporului, 15 august 1940, redă intervenția lui Iuliu Maniu în cadrul Consiliului de Coroană convocat de Regele Carol al II-lea la 30 august 1940, momentul de criză maximă în care României i s-a impus acceptarea Dictatului de la Viena. Prin acest act dictat de Germania nazistă și Italia fascistă, statul român era forțat să cedeze Ungariei horthyste o suprafață de peste 43.000 de kilometri pătrați din teritoriul Transilvaniei de Nord.

În calitatea sa de lider al opoziției, Partidul Național Țărănesc și, mai ales, de fost președinte al Consiliului Dirigent care a asigurat integrarea administrativă a Transilvaniei după 1918, Iuliu Maniu formulează un refuz categoric al amputării teritoriale. Discursul său depășește granițele unui simplu protest național, constituind un rechizitoriu juridic și politic.

O atitudine de demnitate greu de regăsit astăzi.

Declaraţiile făcute de d-l Iuliu Maniu la Consiliul de Coroană, în ziua de 30 August 1940, cu ocazia discuţiei asupra rezultatului arbitrajului de la Viena

“Mulţumesc Majestăţii Voastre că mi-a dat ocazie să arăt înaintea acestei distinse reuniuni punctul de vedere al Transilvaniei, privitor la ultimatul din Viena. Mă simt în drept a afirma că reprezint Transilvania, în deosebi când iau cuvântul în problema deslipirei de la Patria Mamă.

Adunarea de la Alba Iulia, care a decretat Unirea, m’a însărcinat pe mine să pun în aplicare, în calitatea mea de prezident al Consiliului Dirigent, hotărârile de la Alba Iulia şi în special realizarea alipirii Transilvaniei la Vechiul Regat. Pot să afirm că m-am silit totdeauna să satisfac cu conștiinciozitate jurământul ce am depus înaintea celor patru Arhierei, de a păstra integritatea Ardealului încorporat la România şi drepturile poporului Român.

Nu m’am abătut un moment de la calea ce mi-a dictat acest jurământ şi nu mă voiu abate nici în momentul de faţă, când duşmanii noştri vor să ia din nou Transilvania.

In faţa acestei tentative, declar că Transilvania şi cu ea împreună şi eu, suntem categoric împotriva deslipirii de România şi în contra fărămițirii ei. Nu putem admite să ni se răpească nici cea mai mică parte din ea.

Sunt revoltat adânc atunci când aud că chestiunea Transilvaniei se aduce în legătură cu Tratatul de la Trianon. Unirea Ardealului cu Patria Mamă nu se întemeiază pe Tratatul de la Trianon, ci urmează din dreptul de autodeterminare al poporului român din Transilvania, manifestat în mod liber la 1 Decemvrie 1918, în Alba Iulia.

Noi am luat în stăpânire Transilvania în baza acestui drept, însă înainte de încheierea Tratatului de la Trianon şi chiar înainte de armistiţiu. Am organizat viaţa de stat românească în Dacia Superioară, înainte de încheierea şi ratificarea Tratatului de la Trianon, organizând o armată regulată, care, împreună cu armata venită din Regatul Vechiu, a dat dovadă eminentă despre buna sa organizare şi impresionanta sa vitejie, rupând linia demarcaţională, întâiu, şi apoi trecând Tisa.

Asupra Ardealului nu poate dispune nimeni altul, decât poporul român din Transilvania, care a avut şi are dreptul firesc de a uni Ardealul cu Vechiul Regat, pentru a realiza marele ideal al Unităţii Naţionale.

Poporul român are acest drept, pentru că formează majoritatea locuitorilor din Transilvania, şi pentru că unitatea geografică a Vechiului Regat şi împrejurările sociale-economice pretind această unitate.

Am aflat că, delegaţii maghiari, ştiind acest lucru, au refuzat consecvent să discute problema din punct de vedere etnografic şi social-economic, ci au argumentat exclusiv cu argumentul fals că Ungaria are drept istoric asupra Transilvaniei, argument absolut neîntemeiat, pentru că Transilvania nu a fost niciodată a Ungariei, ci a fost totdeauna independentă, până la 1867, când, împotriva voinţei noastre, în urma războaielor pierdute faţă de Prusia, Dinastia Habsburgică a fost nevoită să sacrifice Ardealul Ungurilor. La început au fost Voevodatele, după aceia Principatul şi apoi Marele Principat de sub suveranitatea împăratului Austriei, care era şi Rege al Ungariei cu Locotenenţă la Viena.

Protestez deci cu cea din urmă energie în contra hotărîrii de arbitraj şi protestez ca această hotărîre să fie pusă în aplicare.

Aceasta şi pentru motivul formal, că Guvernul actual care a hotărît acceptarea arbitrajului şi care a semnat hotărârea, nu are nici un drept să lucreze în numele Naţiunii Române.

Guvernul actual nu are nici un mandat de la Naţiune. El este un guvern dictatorial, eşit dintr’o lovitură de stat, şi nu are nici-o legătură de drept cu cetăţenii acestui stat, deci semnătura lui nu are nici-o valoare.

Este foarte important lucru de a constata aceasta, deoarece un document nu poate fi izvor de drept decât atunci, când semnatarii lui sunt mandatari legitimaţi, ceiace nu e cazul în problema actuală.

In istoria Ardealului au fost nenumărate manifestaţiuni în timp de sute de ani, al căror principiu fundamental era întotdeauna că poporul ardelean nu admite să se aducă vre-o hotărîre privitoare la Transilvania, fără a fi întrebat. Şi din motivul că adeseori s’a încercat a se hotărî in mod arbitrar, peste voia lui, poporul român din Ardeal a făcut în o sută de ani trei revoluţii, ceiace nu s’a întâmplat In istoria niciunui popor de ţărani.

Protestez în contra încercării ce se face şi de astădată de a se hotărî asupra soartei Ardealului, fără a fi întrebat poporul român din Ardeal.

Chiar în ce priveşte Consiliul de Coroană de faţă, trebue să constat respectuos, dar cu toată hotărîrea, că el nu are dreptul de a hotărî nimic îndeosebi în problema Ardealului care ne preocupă. Consiliul de Coroană nu este o corporaţiune deliberativă. Noi suntem chemaţi aici să ne exprimăm fiecare personal opinia noastră, dar nu putem hotărî nimic, mai ales, nu putem hotărî nimic privitor la Ardeal.

Soarta Ardealului nu poate fi determinată la masa verde şi între patru pereţi, oricât de distinse ar fi persoanele întrunite. Soarta Transilvaniei trebue să fie hotărîtă de însuşi poporul românesc din Ardeal şi de curentele care mişcă acest popor, iar nu de persoane care nu sunt în funcţie de voinţa naţională.

Drept consecinţă, protestez împotriva faptului ca Consiliul de Coroană să se pronunţe în ce priveşte arbitrajul dela Viena, care în realitate este un dictat.

Sunt de părere să nu se accepte hotărîrea adusă la Viena, ci să o respingem cu toată hotărîrea şi cu orice risc.

Protestez, ca să se repete cu Transilvania ceea ce s’a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina. A fost o mare greşală, care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei şi o imensă pierdere în ce priveşte avuţia materială şi mândria sufletească a poporului român.

Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii, fără o lovitură de tun.

Cei vinovaţi pentru dureroasa pierdere a Basarabiei şi Bucovinei trebue chemaţi la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român, este a se atribui catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi și prejudicii ireparabile.