Sursa: EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Cred că știți aproape totul despre cât de greu este să fii magistrat. Câtă muncă! Ce de jale! Asta, pentru că de mulți ani, magistrații știu să se văicărească. Astfel, ar trebui să-și spună publicul, merită privilegii deșănțate, merită să nu răspundă pentru acele mizerii comise cu rea voință sau din gravă neglijență împotriva unor oameni nevinovați. Ca nimeni alții din orice altă breaslă.
În România magistrații nu răspund real pentru nicio nemernicie comisă. Și se comit în continuare, scoaterea SRI din Justiție nu a curmat total practica mizerabilă. Sistemul îi protejează de răspundere, ca să nu scape din arsenal Brațul Înarmat. Cine s-ar încumeta să mai vopsească vreun dosar, dacă știe că victima îi poate cere despăgubiri cu șanse de succes?
Reaua voință și grava neglijență
Mai există și alte categorii care ar binemerita de la societate? Sigur că da! Orice truditor dăruit profesiei sale, oricare ar fi ea, merită respect. Mai mult decât atât, orice profesionist din țara asta răspunde atât penal, cât și civil, pentru ceea ce comite cu rea voință, sau din gravă neglijență. Pe ei îi vedem? Noi, da, Sistemul, nu!
Nu scriu despre ceea ce știu eu
Am să dau astăzi un exemplu, pe care l-am tot evitat, ca să nu fiu acuzat de subiectivism: medicii. Am unul în casă, iar proștii m-ar fi acuzat de ceea ce se cheamă pledoarie „pro domo”. Așa că nu voi scrie nimic de la mine, nimic din ceea ce știu eu, ci îi voi da cuvântul unui medic despre care am aflat că există zilele trecute.
Un medic pe care nu-l cunosc
Nu știam absolut nimic despre doamna doctor Oana Mocanu, medic primar pediatru in Unitatea de Primiri Urgente a spitalului Marie Curie. Am aflat doar atunci când i-am citit un text postat pe Facebook. L-am citit, apoi l-am recitit de câteva ori. Absolut corect, de-a dreptul tulburător. Un strigăt de ajutor, care parcă nu mai speră la niciun ajutor.
După aceea, am abordat-o pe tânăra doctoriță și am rugat-o să-mi permită preluarea textului dumisale. Cam reticentă, o înțeleg, mi-a dat permisiunea, cu condiția să nu-i truchez spusele.
S-a mai liniștit, atunci când a auzit de medicul din viața mea. Iată povestea mai jos și veți constatata că nu are nimic din văicărerile dezgustătoare ale multor magistrați:
11 ani de ture și gărzi
Sunt medic primar pediatru in Unitatea de Primiri Urgențe a spitalului Marie Curie din Capitala și lucrez aici de 11 ani, în ture și gărzi. Am 5-7 nopți pe luna în care lipsesc de acasă și ratez momente importante din viața de familie, ca sa fiu în slujba pacienților. Crăciunuri, revelioane, Pasti, serbări ale copiilor, în care sunt absenta. Copiii mă întreabă îngroziți dacă îi voi onora cu prezența la diferite evenimente, dar se mulțumesc cu mândria faptului că mama lor e medic și salvează vieți.
Pe o ora de gardă primesc 30 de lei
Aș vrea să vă întreb pe voi, ce puteți face cu banii ăștia și dacă ați reuși să vă desfășurați viața, să vă întrețineți familia, să vă plătiți creditele și facturile, eventual să mai reușiți să mergeți și în câte o vacanță ieftină, care să vă mai îndulcească viața.
În Urgențe și ATI depresia este la ea acasă
Cei care lucrează la Urgențe, ATI și în alte unități de genul, au tente depresive. Noi privim moartea în ochi și ne luptam zilnic cu ea. Și nu ne luptam numai cu moartea, ci și cu pacienții și aparținătorii care ne abuzează fizic sau psihic, față în față și virtual, care ne spun ca o meritam, pentru că ei ne plătesc!
Un îndemn la tăieri anticipate
Vreți să tăiați sporurile. Le puteți tăia, de voi depinde. Dar aș vrea să vă mai dau niște idei de câteva sporuri pe care nu le avem, dar le puteți tăia de pe acum, nu cumva să dea cuiva prin minte să le acorde:
Sporul de a îndura nopțile grele
Nopți care suntem în mișcare continuă, în care ne învârtim din loc în loc cu foi în mână, cu idei în cap și cu „să nu uit să fac asta”. Să nu uit să mai iau o dată tensiunea, să-i iau glicemia lui Popescu, să sun pentru radiografia lui Ionescu, să sun la laborator pentru analizele de sânge ale lui Stănescu.
Sporul de răbdare
Răbdare pe care din ce în ce mai multe ori o pierdem. De fapt nu numai pe cale, chiar o pierdem, nu suntem roboți, suntem tot oameni și noi, care au o viață de trăit, chiar dacă pare că ar trebui să fim medici 24/24.
Sporul de abandon al familiei.
Familiile noastre nu au de ce să sufere pentru noi, decât dacă simt că merită! Ei ne substituie acasă atunci când noi suntem absenți, iar în zilele după gardă, nu cumva să credeți că vă puteți baza pe noi! Vă spun eu, după gardă suntem ca niște schelete pe câmpii, care nu știu unde trebuie să ajungă și ce trebuie să facă.
Sporul de agresivitate, fizică și verbală
Numai în ultima lună am fost înjurată, făcută „nesimțită” și amenințată că voi fi așteptată la ieșirea din tură. Știți care e primul lucru pe care îl fac după ce urc în mașină? Blochez ușile! Am un spray paralizant în geantă, după ce părinții unui copil m-au abordat pe stradă, nemulțumiți de tratament. Avem colegi care au fost păruiți de către părinții micilor pacienți, colegi care au fost loviți intenționat, apoi au fost întrebați dacă îi doare, colegi care au primit pumni și picioare, alții au fost scuipați în față.
Sporul de condiții grele de muncă.
Știți că în Unitatea noastră de primiri urgențe ajung aproape 100 de copii numai într-o noapte? Și că mă tem în fiecare minut ca după 20 de ore de muncă, să nu greșesc doze de medicamente?
Sporul de oboseală
E anormal să muncești ore în șir cu aceeași luciditate și responsabilitate. La 4 dimineața sau la 8 seara, trebuie să fim la fel de lucizi, ca și când ar fi primul caz din tură, deși poate e al 60-lea.
Sporul de anxietate
Știți cum e să vezi zilnic copii la un pas de moarte, cu boli cronice, cu cancere în stadiu terminal? Vă spun eu! Când ajung la copiii mei mi se pare că sunt palizi și încercănați, că ascund boli grave pe care eu nu sunt în stare să le văd, pentru că petrec prea puțin timp cu ei.
Îmi iubesc meseria!
Nu mă văd făcând altceva, dar adevărul e că mă gândesc din ce în ce mai des dacă are rost să mă lupt cu toate astea. Aș vrea să văd cum va fi când toți medicii vor efectua numai garda obligatorie și cine va vrea să facă încă 4-5 extra doar așa, pentru că vrea să ajute?
350 lei pe gardă!
Pentru suma asta, unii oameni nici nu ar ieși din casă! Haideți să facem un exercițiu de imaginație și să vedem ce putem cumpăra din 350 lei. Coșul de cumpărături săptămânale costă triplu! Costumul de spital depășește bugetul de gardă. O masă în oraș pentru 2 persoane? Nici gând!
O experiență amară
Am luat amendă după o gardă, pentru că nu mi-am plătit parcarea noaptea. Și tot ce am câștigat pe gardă am dat pe amendă. Am plecat din acea gardă obositoare cu un bon de la poliția sectorului 4 și cu sentimentul de furie, care nu m-a mai lăsat să dorm nici în noaptea următoare.
Gărzile nu-s vechime în muncă
Avem colegi care sunt nevoiți să lucreze și să facă gărzi în continuare, după ce au trecut prin AVC-uri, alții au fost diagnosticați cu cancere. Primul medic angajat al UPU a decedat la vârsta de 54 de ani, și ne gândim cu toții că nu vom mai apuca pensia aici. Iar dacă totuși vom apuca pensia, ce părere aveți despre faptul că gărzile noastre nu reprezintă vechime în muncă și nu sunt cuantificate din acest punct de vedere?
Și noi vrem o țară ca afară
Ne cereți performanță și empatie. Degeaba, rezervoarele sunt goale! Nimeni nu poate fi profesionist cu burta goală și cu grija permanentă a zilei de mâine! Criticați colegii care pleacă la privat? Aș face-o și eu, dacă aș putea! Dar din păcate nu îmi ajung orele din zi și zilele din săptămână ca să mai fac și asta!
Aș vrea să cumpăr timp, dar nu am bani, căci timpul e prețios! Metaforic vorbind, căci timpul de gardă costă doar 30 de lei pe oră.
Diferența dintre medici și magistrați
Să mai precizez faptul că doamna doctor Oana Mocanu, ca toți medicii din țara asta, răspunde potrivit legii pentru modul în care își desfășoară activitatea? De altfel, cum spuneam, ca orice alt profesionist din orice alt domeniu. Nu mai am de adăugat decât faptul că spre deosebire de unii magistrați care execută la ordin oameni nevinovați, niciun medic nu are pe conștiință vreun pacient sănătos, trimis la morgă pentru că așa i-a sunat comanda.
PS adăugat de un alt medic, care a citit editorialul înainte de publicare. Reacția unora va fi cea cunoscută deja: „Nu ați știut toate astea, atunci când v-ați făcut medici?” Nu, nu am știut! Știam că este greu. Am știut că vom învăța toată viața, că trebuie să avem răbdare, să lăsăm multe de la noi, să trecem peste toate cu umor, dacă se poate. Ceea ce nu am știut era că vom fi jigniți, amenințați și agresați în tot felul. Nu știam că vom fi batjocoriți din toate părțile, și de o parte a societății, și de stat.
Recomandările noastre
