Ștefan cel Mare, detalii mai puțin cunoscute ale celei mai îndelungate domnii medievale românești

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Ștefan cel Mare a domnit peste 47 de ani în Moldova. A închis ochii la 2 iulie 1504, după o suferință acutizată. Domnia sa a fost cea mai lungă și cea mai prosperă din istoria medievală românească, Viața sa politică și personală sunt însă pline de drame și momente de tensiune.

Ștefan cel Mare, între vecini prieteni și dușmani

Ștefan cel Mare și-a învins unchiul la Direptate în 1457, fiind recunoscut ca domn. În prima parte a domniei a avut parte de ostilitatea Ungariei și Poloniei. Ungaria dorea să mențină controlul asupra Chiliei, la Gurile Dunării iar Moldova dorea să dețină ea Chilia și Cetatea Albă din rațiuni geo-stragegice. Ulterior, Ștefan va avea victoria de la Baia asupra Ungariei, instaurându-se pacea.

Polonia era locul de adăpost al adversarilor politici ai domnilor Moldovei, pentru că voievozii (panii, șleahticii) făceau de multe ori politică independentă de voința regelui Poloniei. Așa se face, că un alt unchi al lui Ștefan, Mihu a stat în Polonia uneltind contra domniei nepotului său. Cu Polonia, Ștefan va oscila între pace și război, între alianțe și confruntări. Așa au fost închinarea de la Colomeea, lupta de la Codrii Cosminului și lupta din Pocuția.

Cu otomanii, Ștefan cel Mare a intrat în conflict pe fondul dorinței lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului de a domina și teritorii nord-dunărene.

Cu Țara Românească, relațiile lui Ștefan cel Mare au fost dure, el luptându-se cu fratele lui Vlad Țepeș, Radu dar și cu pretendenții impuși de el, Basarab Țepeluș și Laiotă Basarab. Abia când a venit a treia oară ca domn, Vlad Țepeș a contat pe sprijinul lui Ștefan, care îi era văr. La finalul domniei sale, Ștefan i-a cerut fiului său Bogdan III să ajungă la pace cu otomanii, contra tributului.

Ștefan cel Mare, dramele personale

Ștefan cel Mare a fost căsătorit cu Evdochia de Kiev, Maria de Mangop și Maria Voichița. A avut numeroase concubine, de la Rărășoaia din Hârlău, având un fiul natural, Petru Rareș. Evdochia și Maria de Mangop au murit la vârste tinere. Alexandru, fiul său, a murit de tânăr, deși se dorea a fi moștenitorul lui. Pentru aceasta, a și fost trimis ostatic la Constantinopol o vreme. Olena, fiica lui Ștefan va muri la curtea țarilor ruși, în cursul luptelor pentru putere.

Fiul său, Bogdan III va deveni domn, el pierzându-și un ochi într-o bătălie. Fiul lui Alexandru, Ștefăniță va deveni domn, după care domnia va ajunge la un moment dat la fiul său natural Petru Rareș.

Boala fatală și sabia ajunsă la Constantinopol

Ștefan cel Mare a suferit din cauza unei răni încă de la primul asediu al Chiliei din 1462. Rana de la picior (zona tibiei cel mai probabil) nu s-a vindecat complet niciodată. I s-au adus medici renumiți în tratarea rănilor, atât din Occident cât și din spațiul levantin. Ștefan a acuzat dureri groaznice. Se pare că la ultima luptă din 1502, în Pocuția,  a fost o căzătură a calului, cu domnitorul în șa.  Căzătura i-a prins piciorul între cal și cărarea stâncoasă. Asta a declanșat faza finală a bolii.

Sabia de paradă primită de la Papa Sixt IV pentru victoria de la Podul Înalt-Vaslui din 10 ianuarie 1475 are istoria ei. Sabia a ajuns la Constantinopol. Fie a fot dată de Bogdan III cu voia tatălui său, fie răpită de Suleyman Magnificul. Asta, după ce Petru Rareș a fost îndepărtat de la tron și otomanii au ocupat Suceava, confiscând tezaurul domnesc.

Cronicarul Grigore Ureche și evocarea morții lui Ștefan cel Mare

În „Letopisețul Țării Moldovei”, redactat pe la 1642-1647, Grigore Ureche scria despre Ștefan cel Mare:

„Iară pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plîngere în mănăstire în Putna, carea era zidită de dînsul. Atîta jale, de plîngea toți ca după un părinte al său. Că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă aparatură. Ce după moartea lui pînă astăzi îi zicu sveti Ștefan Vodă, nu pentru suflet, ce iaste în mîna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejăști carele nimea den domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu.

Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan Vodă, întru acelaș anu, iarnă grea și geroasă, că n-au fost așa nici odinioară, și decii preste vară au fost ploi grele și povoae de ape, și multă înnecare de ape s-au făcut. Au domnit Ștefan Vodă 47 de ani și 2 luni și 3 sâptămîni și au făcut 44 de mănăstiri și singur țiitoriu preste toată țara. Iar cînd au fost aproape de săvîrșănia sa, chemat-au vlădicii și toți sfetnicii săi, boiarii cei mari, și alții toți cîți s-au prilejit, arătîndu-le cum nu vor putea ține țara, cum o au ținut el, ci socotind den toți mai puternic pe turcu, și mai înțelept au dat învățătură să să închine turcilor”