Făcură ce făcură „legebete”-ii” – încet, cu grijă, migălos – și ajunseră și aici. La Familie. Și-au vârât viermii îndoielii și în sânul cald și primitor al adunării de sânge.
Vor să dărâme zidurile ce apără de mii de ani tribul, grupul, neamul, stirpea, vița, genealogia. Înțeleg că, după ce a trecut demult Oceanul, ca să zgândăre scoarța bunelor maniere ale bătrânului continent, faimoasa corectitudine politică – în opinia mea, cea mai piromaniacă formă a ipocriziei ascunse după masca flegmatică a oţărelii în fața discriminării – se află acum în miezul unei alte operaţii chirurgicale: secționarea unuia dintre cele mai importante module ale societăţii: familia. Asta le mai rămăsese, s-o împartă și pe dânsa. Vorbim de acea political corectness, recursul minoritarilor cu complexe și al susținătorilor lor inflamaţi, prin care au zgâlțâit din țâțâni fundamentele societății la care ajunseserăm, după mii și mii de ani de încercări și de evoluție (şi în ciuda micilor slăbiciuni, suspine, concesii, neîmpliniri sau eşecuri!). Era, totuşi, societatea ce se verificase în timp, căci avusese cel mai lung parcurs în istorie, unde, vorba unor tineri de azi, foarte ocupaţi zilnic între orele 9.00 şi 20.00, „performase”! Curat, fără zgură, fără cenuşă, fără rest.
Acum, ne aflăm la momentul când zvonuleţe zurbagii și alegoriuţe sulfuroase, disperări mimate și indignări simulate, apropouri cu ridicare de sprânceană şi revoluții de alcov anunțate discret sunt tot atâtea semne că s-a trecut la spintecarea familiei. Şi la împărţirea ei în două. De o parte, zic ei, familia tradițională – pe care, din mărinimie, o lasă așa, dar nu uită să-i adauge calificativul „decadentă”. Iar, de cealaltă parte, familia nouă, a mileniului III, familia „modernă”. În prima, oamenii sunt încă la locul lor. Mama- i mamă şi e soţia tatălui, unchiul e fratele mamei sau al tatălui, mătuşa este nevasta unchiului, iar bunicul e părintele tuturor… Pe când, în familia modernă, e o harababură de nedescris. Fişele de post fie s-au pierdut, fie s-au amestecat şi nimeni nu-şi mai cunoaşte cu adevărat statutul. Mama se confundă cu tatăl, tatăl cu mătuşa, unchiul cu nepotul, cumnatul cu sora, cuscrul cu vecina de la trei, iar bunicul, care nu mai înţelege absolut nimic, e dus direct la balamuc.
Dacă ar fi trăit azi, Iosif Vulcan – de numele căruia se leagă apariţia în 1865 a revistei „Familia” – ar fi fost autorul primului harakiri din Oradea.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
