Descendenţa regală a scriitoarei indiene Shivani Singh a devenit subiect al romanului său "Moarte la curtea rajahului", pe care aceasta l-a prezentat pe 15 octombrie în România.

Văzută din interior, viaţa la palat nu este întotdeauna atât de idilică pe cât pare, iar acesta este şi punctul de plecare al romanului lui Shivani Singh. Femeia a renunţat la statutul de prinţesă în favoarea vieţii de femeie modernă, s-a căsătorit cu un bărbat fără titlu nobiliar, iar acum călătoreşte prin lume atât pentru a-şi promova cartea, cât şi pentru a le spune femeilor că sunt libere să îşi aleagă drumul în viaţă.

Într-un interviu acordat EVZ, Shivani vorbeşte despre diferenţele dintre societatea indiană tradiţională şi cea modernă, despre legi şi obiceiuri, dar şi despre rolul femeii.

EVZ: Lansaţi în România cea mai recentă carte, "Moarte la curtea rajahului"... Shivani Singh: Cartea este ficţiune sau aşa ar fi trebuit să fie, dar scrisul nu este niciodată aşa. În fiecare dintre texte, oricât ar fi ele de "ficţiune", există măcar un strop de realitate. În ceea ce priveşte romanul meu, nu tot ceea ce am scris acolo s-a întâmplat cu adevărat. Reale sunt descendenţele mele regale - mama este de origine nobilă, bunica a fost prinţesă, strămoşii mei au avut origini princiare - reale sunt şi locurile în care se petrece acţiunea cărţii "Moarte la curtea rajahului" (pronunţă titlul în limba română, rugându-mă să o corectez dacă a greşit -n.r.), dar şi toate poveştile legate de obiceiuri, mâncarea sau vestimentaţia descrise.

M-aţi întrebat dacă am considerat că scrierea romanului meu a fost ceva mai mult decât un act de creaţie. Da, a fost şi o necesitate - aceea de a prezenta o lume foarte puţin accesibilă - mai ales că imaginea care s-a propagat de-a lungul timpului despre regalitate a fost una complet ideală. Totul era zugrăvit în culorile optimismului, oameni zâmbitori şi bine îmbrăcaţi călărind elefanţi şi împrăştiind în jurul lor petale de flori şi bani. Prinţi, prinţese şi zei... Puţini ştiau despre cealaltă faţă, unde era suferinţă, durere, confuzie, ură, răzbunare. Ei, despre această faţă, să-i zicem nevăzută, a regalităţii indiene am vrut să vorbesc. Tuturor celor din interior le place să ştie că această lume este frumoasă. Eu însă îmi urmez drumul şi chemarea de scriitoare şi una dintre calităţile unui scriitor este sinceritatea atât faţă de el, cât şi faţă de cititor.

Este vorba de un fel de a respinge lumea în care trăiaţi? Da. Pot să spun că drumul pe care l-am ales este o formă de respingere a lumii pline de strălucire aparentă şi de falsitate în care trăiam. De exemplu, multe dintre ritualurile şi obiceiurile practicate de familiile regale sunt împrumutate din Occident şi sunt prefăcătorie. Totul este un spectacol în care trebuie să arăţi că eşti bogat şi bun.

Acum mi-am dat seama şi care era necesitatea acestor spectacole ale grandorii: Internetul şi Facebookul, companiile de PR sunt însemne ale modernităţii, aşa că, în lipsa lor, se făcea apel la astfel de manifestări. În plus, bunăstarea se măsura înainte în funcţie de cantitatea de bijuterii, de numărul de amante.

Şi acum purtaţi bijuterii remarcabile... Aveam cutii întregi cu bijuterii. Este o adevărată ştiinţă în India legată de bijuterii. Rubinele, de exemplu, sunt semn al valorii, al puterii, iar safirul albastru se spune că poate conferi purtătorului cea mai mare putere şi, tocmai de aceea, el nu era purtat de oricine, fiind piatra rezervată familiilor regale.

Odată am fost la un om sfânt şi, când mi-a văzut toate bijuteriile pe care le purtam, mi-a spus: "Fă-le cadou sau vinde-le, dar scapă de ele. Au adunat toată ura, nefericirea şi disperarea tuturor generaţiilor care le-au purtat". Sariul roşu îl port ca simbol al femeii puternice. Dacă aş sta aşa, cu o parte a pieptului neacoperită, în India mi s-ar reproşa că sunt o femeie de moravuri uşoare. Dacă îmi acopăr umerii este decent. Însă, dacă aş vrea, de exemplu, să stau de vorbă cu tatăl meu, trebuie să stau cu faţa cât mai mult acoperită.

India este o ţară foarte complicată. Sunt familii regale, sunt caste, dar şi subcaste. Totul pleacă de la credinţe şi de la tradiţii. Totul duce la diferenţe: de la ce îmbraci, ce mănânci, până la modul în care îţi gestionezi viaţa ta şi a familiei tale.

Dvs, însă, sunteţi o femeie modernă... Din fericire, acum sunt o femeie normală, însă nu a fost mereu aşa. Altfel nici nu ar fi apărut cartea. Normalitatea la mine a fost în sensul în care viaţa mea se desfăşura aproape în limitele normalului. Dacă verile mi le petreceam la palat, împreună cu toată familia şi cu toate rudele mele, în restul anului mergeam la şcoală ca orice copil normal. Îmi amintesc că aveam cam şase ani şi toţi colegii m-au înconjurat şi mi-au spus: "Shivani... eşti prinţesă!". Atunci am ţipat pentru prima dată la mama. Nu am vrut niciodată să se facă prea mare caz de originile mele. Tocmai de aceea am ales să am o viaţă normală, iar copiii mei ştiu cine sunt, dar i-am învăţat că asta nu le schimbă cu nimic felul de a trăi. Nici nu-i încurcă, dar nici nu-i ajută.

Tata provenea dintr-o familie modernă, spre deosebire de mama, care venea dintr-o familie tradiţionalistă şi asa a rămas şi ea. Eu mi-am dorit să fiu mai mult ca el. Trebuia să mă adaptez timpurilor. Nu poţi trăi la nesfârşit cu lumea din jurul tău privindu-te de parcă ai fi o piesă de muzeu sau un ciudat de la circ. Aşa că m-am căsătorit cu un bărbat care nu face parte dintr-o familie regală, am doi copii pe care i-am crescut normal. Nu mă laud cu originile mele şi am şi acum prieteni care nu ştiu că sunt scriioare.

Familia a încercat să vă împiedice să publicaţi această carte? Familia mea a fost încântată de idee, cu excepţia unchiului, meu care m-a ameninţat că mă dă în judecată. I-am răspuns că nu poate da în judecată un roman de ficţiune.

Statutul femeii tradiţionale în India este o temă pentru Vest..... Din fericire, în India legile sunt favorabile femeilor. În Pakistan de exemplu, dacă este violată o femeie, aceasta trebuie să aducă cinci bărbaţi pentru a depune mărturie în acest sens, astfel încât violul să fie recunoscut. În cazul în care acest lucru nu se întâmplă, femeia va fi dusă la închisoare. În India nu este deloc aşa. Aici, dacă eşti căsătorită şi mergi la poliţie să îţi reclami soţul, acesta poate avea serioase probleme. Şi nu numai legea este în favoarea femeilor. Şi religia le favorizează foarte mult.

La noi, femeia este considerată simbol al puterii. Din punctul meu de vedere, regula generală, atât în ceea ce priveşte femeia tradiţională, cât şi pe cea modernă, este că aceasta trebuie să ştie foarte bine ce vrea să facă cu viitorul, cu viaţa ei. Nu neg că există încă abuzuri şi nedreptăţi, însă acestea nu sunt mai multe sau mai grave decât în altă parte a lumii.

Femeia tradiţionalistă indiană are dreptul să-şi aleagă singură drumul în viaţă. Dacă vrea să ia un alt soţ decât cel recomandat de familie, este liberă să o facă, dacă vrea să călătorească, să scrie cărţi, poate. Acesta este marele câştig al vremurilor actuale, avem dreptul să avem opţiuni. Care sunt nostalgiile legate de viaţa de la curtea rajahului din Madhupur? Nostalgia mea se referă la sistemul de valori, la cavalerism, la simţul datoriei şi la a te ţine de cuvânt. Toate aceastea au dispărut acum când, atâta timp cât ai bani, nu contează cum i-au făcut, atâta timp cât eşti faimos, nu contează de ce eşti faimos. Oamenilor nu le mai pasă de intenţiile din spatele gesturilor. Atâta timp cât eşti bogat, nu mai contează ce ai făcut pentru asta. Vă pot da un exemplu: un văr de-al meu s-a căsătorit. Înainte de nuntă l-am întrebat dacă îi va permite soţiei să lucreze după căsătorie. El mi-a răspuns că nu are nimic împotrivă, dar că aceasta va trebui să-şi doneze întregul salariu. Aceasta este o mostră de dominaţie masculină şi de comportament în familiile regale, exact lucrul care m-a făcut să îmi aleg un soţ care nu e de viţă nobilă.

Dacă nu aţi fi ales să vă schimbaţi viaţa, ce aţi fi făcut acum? Aş fi fost căsătorită şi aş fi locuit, probabil, într-un castel. Poate că aş fi condus un hotel pe undeva şi m-aş fi plictisit. Diferenţa ar fi fost că nimeni nu s-ar fi aşteptat sau nu mi-ar fi cerut să muncesc.

Aş fi sfârşit ca mama sau ca bunica mea, care nu au părăsit casa şi s-au dedicat în întregime unei vieţi lipsite de viaţă. Aş fi avut însă, conform tradiţiei, dar şi a legii, întregul control asupra averii mele moştenite de la familie.