SIBIU. Cele mai noi premiere de la Teatrul ”Radu Stanca”, adaptări după Beckett şi Tennessee Williams, aduc în prim-plan tragedia unor suflete torturate.
Trei noi spectacole, dintre care unul în premieră, au fost prezentate la începutul săptămânii pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, într-o microstagiune specială. Calitatea spectacolelor şi anvergura proiectelor pe care teatrul le are în acest an dovedesc că Sibiului puţin îi pasă de criză, diversele tipuri de „criză” regăsindu-se doar în textele spectacolelor puse în scenă: „Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett (regia: Charles Muller), „Auto-Da-Fé” după Tennessee Williams (regia: Theodor Cristian Popescu) şi „Visul unei nopţi de vară” după Shakespeare (regia: Luisa Brandsdörfer).
„Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult”
Într-un moment de confuzie şi de rătăcire, o tânără femeie îşi înjunghie iubitul, văzând în acesta o piedică în calea libertăţii sale şi a evadării dintr-un decor sufocant. Totul se întâmplă într-un spaţiu „decojit”, „descărnat”, treptat-treptat, de toate atributele decorului iniţial, din care a rămas doar o cameră imensă şi goală, cu pereţii scorojiţi şi având, în fundal, o „ruptură”, o „crăpătură” prin care se vede ploaia curgând. Bărbatul (Florin Coşuleţ) şi femeia (Ofelia Popii) încearcă să aibă un dialog, dar de fapt nu asistăm decât la două monologuri succesive. „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult”, îi cere disperat, setos de afecţiune, partenerei bărbatul vlăguit de viaţa în Marele Oraş, dar tot ce va primi va fi o auto-sfâşiere tandru-utopică a iubitei sale, un vis al ei despre viaţa şi îmbătrânirea într-o cameră de hotel de pe malul Mării („mon rêve familier”, cum ar fi spus Verlaine), şi, în cele din urmă, floarea roşie, purificatoare, a sângelui. Nu ploaia purifică aici, aşa cum se întâmplă de obicei, ci sângele, „focul” hemoglobinei, deci avem de-a face tot cu un rug. Ultima imagine, extrem de frumoasă, este cea a femeii ieşind goală în ploaie şi lăsându-se udată de şuvoiul necontenit, în sfârşit eliberată prin pierderea minţilor şi a lucidităţii.
Dueluri psihologice Este vorba despre finalul textului „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult” şi, totodată, finalul spectacolului „Auto-Da-Fé”, realizat de regizorul Theodor Cristian Popescu după „trei piese scurte” ale marelui dramaturg american Tennessee Williams, toate având în prim-plan tragedia unor suflete torturate.
În „Auto-Da-Fé”, primul volet, pe prispa unei case vechi din New Orleans, are loc un „duel” psihologic dintre o mamă autoritară (Dana Taloş) şi fiul ei maladiv (Cătălin Pătru), fiecare în felul său fanatic religios, centrat în jurul unei poze indecente, care provoacă pentru cei doi o veritabilă Gheenă mentală. Singura soluţie pentru tânăr este auto-incendierea sa şi a casei blestemate; dacă focul nu poate să purifice corupţia lumii care-i înconjoară (o va face, mai târziu, Katrina), el poate, cel puţin, să elimine mintea care nu mai poate suporta Răul.
În cea de-a doua piesă (un text cu totul inedit, descoperit în 2000 în arhiva Tennessee Williams), într-un cinematograf rău-famat din New York, lăcaş al corupţiei şi desfrâului, un plasator îşi pierde minţile, nemaisuportând perversiunea şi lascivitatea care-l înconjoară.
Peisaje post-apocaliptice
Criza cuplului iese la iveală în finalul trilogiei, dar tot despre o (post-)criză este vorba şi în textul clasic al lui Samuel Beckett, „Sfârşit de partidă”. Într-un peisaj postapocaliptic, un tiran orb şi imobilizat are o relaţie stranie cu servitorul său – un fiu adoptiv – şi cu propriii părinţi, sechestraţi în nişte pubele de gunoi – tatăl într-un televizor, iar mama într-o maşină de spălat. Sunt, de fapt, unii dintre ultimii oameni. „Sfârşitul de partidă” înseamnă sfârşitul civilizaţiei, sfârşitul omului şi, deci, sfârşitul crizei. Mormanele de gunoi aduse în scenă de o scenografie inspirată (spectacolul este coproducţie cu Theatre d’Esch din Luxemburg) sunt de fapt reziduurile, deşeurile unei lumi dispărute – civilizaţia omului modern –, aflată într-o permanentă criză de supra-producţie.
Cu toată dificultatea textului, forţa montării face ca spectacolul să devină dinamic şi foarte puternic şi să aducă până la urmă, paradoxal, o bizară stare de optimism. „Dacă există o criză, trebuie să reacţionăm, acesta ar putea fi mesajul spectacolului. Dacă vom încrucişa mâinile şi ne vom pune pe plâns, nu vom ajunge nicăieri”, a spus, de altfel, regizorul Charles Muller la conferinţa de presă de a doua zi. ORIGINAL
Descoperirea sexualităţii
Ultimul spectacol al microstagiunii, „Visul unei nopţi de vară” după Shakespeare, montat cu originalitate şi umor de Luisa Brandsdörfer la Secţia Germană a teatrului, a încercat să aducă o notă mai senină şi mai comică, după celelalte două montări, sumbre şi tensionate. Tot despre o criză este vorba şi aici, criza primei iubiri, a „deşteptării” sexualităţii – cuplurile formate de Hermia, Lysander, Demetrius şi Helena îşi schimbă pe rând componenţa, cei patru tineri fugărindu-se „all night long” prin desişul pădurii –, dar ea este „descurcată” cu ajutorul neprecupeţit al zânelor şi spiriduşilor, prin acţiunile „drăcosului” spiriduş Puck.
În deschidere, pe un ecran de televizor, o emisiune de tipul „VIP-uri în criză” ni-l arată pe regele Theseu – pe cale de a face nunta cu amazoana Hippolyta – surprins, în compania unor „paraşute”, în cluburile de noapte din Atena. În grupul meşteşugarilor-actori amatori, face toţi banii interpretul Leului (un rol aproape non-verbal), japonezul Tomohiko Kogi (rămas din 2007 în Sibiu).
SCENĂ DIN SPECTACOL
Fotografii de Mihaela Ghenescu
