Sub titlul Podul Spionilor a rulat la noi și s-a vîndut pe DVD filmul american Bridge of Spies, regizat de celebrul Steven Spielberg, cu Tom Hanks în rolul principal. Pelicula are drept punct de plecare bestellerul Bridge of Spies, tipărit în 2010, sub semnătura lui Giles Whittel, corespondentul la Washington al ziarului Times. Varianta românească a apărut la Litera Internațional, în 2011, sub titlul Podul spionilor.

Dincolo de un adevăr întîlnit și la noi în ultima vreme, și anume strădania instituțiilor de forță, a Serviciilor secrete, îndeosebi, de a sfida Constituția, democrația, drepturile omului, în numele a tot felul de lupte (în cazul din film CIA intervine în Justiție – cu care făcea Binom pentru condamnarea la moarte a spionului rus, deși n-avea nici o probă) în numele războiului cu URSS, din contextul Războiului Rece, filmul, dar mai ales cartea atrag atenția asupra unei realități valabile și azi, cînd în America administrația Trump se confruntă cu acțiunea subversivă a forțelor interesate în declanșarea unui nou Război Rece, climat excelent pentru marile companii producătoare de armament și pentru instituțiile de forță din America, disperate să aibă un dușman al SUA prin care să se justifice sporirea bugetului alocat operațiunilor secrete.

Am văzut filmul, dar mai ales am citit cartea. M-am grăbit s-o citesc și pentru că, poposit la Berlin vara trecută, am vrut să merg pînă la Podul Glienicke, dintre Berlinul Occidental şi Postdamul Sovietic, pe care se schimbau spionii, pentru a-l filma şi fotografia.

N-am reuşit să ajung la pod: Scurtul timp rezervat Berlinului excludea o călătorie atît de lungă cum era cea pînă la Podul Spionilor. Cum însă mi-am zis că voi ajunge la Berlin din nou, pentru un tur (despre care am auzit) pe la locaţiile legate de Războiul Rece, într-un răgaz la Găgești, m-am apucat de Podul Spionilor și pînă n-am dat-o gata, n-am mai avut somn, sub semnul lecturii pătimașe, nițel adolescentine. Titlul „Podul spionilor” e prea larg pentru subiectul abordat:

Primul schimb de spioni dintre Est şi Vest, întîmplat pe Podul Glienicke, în ziua de 10 februarie 1962. Americanii îl dădeau pe William Fisher, alias Rudolf Abel, arestat de FBI şi condamnat în 1957 la 30 de ani închisoare.

Sovieticii îl dădeau pe Francis Gary Powers, pilotul U2, capturat pe 1 mai 1960 şi condamnat la 10 ani închisoare. Nu e vorba, aşadar, de istoria podului sau măcar de trecerea în revistă a tuturor schimburilor, ci doar de prezentarea schimbului din 10 februarie 1962.

Luînd ca pretext schimbul, autorul istoriseşte amănunţit destinele lui Rudolf Abel, Gary Powers pînă la momentul 10 februarie 1962, într-un excurs tipic întreprinderilor de acest gen: Minuţiozitatea ştiinţifică e condimentată cu senzaţionalismul gazetăresc. Despre Rudolf Abel prea multe lucruri n-am de spus.

M-a surprins încercarea autorului de a-i micşora importanţa ca agent KGB din nevoia de a denunța Operaţiunea FBI de exagerare mediatică.

Din acest punct de vedere, deoarece ştiu multe despre agenţii ilegali din SUA Războiului Rece, excepţie făcînd mijloacele aparte practicate de KGB pentru acoperire, am trecut repede peste paginile despre rus, pentru a stărui asupra celor despre Gary Powers, preocupat şi de întreaga Operaţiune U2.

Despre operaţiune citisem multe, în pregătirea studiului consacrat relației cu năbădăi dintre CIA şi opinia publică americană. Ştiam de descumpănirea lui Einsenhower la vestea că Power trăiește, deoarece îl crezuse pe Richard M. Bissell Jr. (șeful Operaţiunilor Murdare al Agenţiei) că pilotul unui astfel de avion n-are cum supravieţui prăbuşirii.

Ştiam de lovitura dată de momentul 1 mai 1960, al doborîrii avionului, Evenimentului istoric numit Summitul celor Patru Mari Puteri, primul după ani de Război Rece, gîndit ca debutul Dezgheţului în viaţa internaţională.

Nu ştiam însă mare lucru despre reacţia Moscovei la capturarea lui Gary Powers, despre lovitura primită de pacifistul Hruşciov şi despre negocierile dintre KGB şi CIA de la Berlin, pentru schimbul istoric de pe Podul Spionilor. Acum, după terminarea lecturii, sînt în măsură să surprind şi să comentez teza-nucleu a cărţii lui Giles Whittel:

Vestul şi Estul se aflau, în 1960, înaintea Summitului de la Paris, în vecinătea unui moment de dezgheţ istoric. Pe de o parte, Eisenhower ştia, graţie fotografiilor făcute de avionul-spion al CIA, că URSS şedea catastrofal la capitolul pregătiri de război nuclear. Pe de alta, Hruşciov, mai ales după vizita istorică în SUA, devenise conştient că Dezgheţul i-ar fi dat posibilitatea să reducă banii pentru înarmare ca să-i transfere la consum.

Giles Whittel crede că atît în SUA, cît şi în URSS erau forţe interesate în continuarea Războiului Rece și prin asta în curmarea debutului de destindere.

Existente şi în URSS, aceste forţe erau însă decisive în SUA. Nu numai complexul militaro-industrial, cum i-a zis Eisenhower – n-avea interesul unei destinderi, dar nici Agenția, care privea neliniștită primele semne ale destinderii ca prime semnale ale reducerii bugetului și mai ales a importanței în birocrația de la Washington.

Bazat pe documente ivite din arhivele descuiate după terminarea Războiului Rece, Giles Whittel îşi permite să avanseze teza unui plan al CIA de a-şi vedea doborît avionul de către rachetele ruseşti:

„Banalitatea acestui incident a fost aproape la fel de şocantă ca şi primul accident al lui Powers, care continuă să producă reverberaţii. Cu doi ani înainte, James Nathan, un istoric tînăr de la University of Delaware, publicase un articol în revista Military Affairs intitulat «A fragile Détente: The U2 Incident Re-examined», în care a asamblat toate dovezile disponibile pentru a-şi susţine opinia că doborîrea avionului U-2 fusese «plănuită» de CIA pentru a ucide din fașă politica de destindere între superputeri. Bineînţeles că Hruşciov ar fi fost de acord cu el. Fiul său încă e de acord, citînd surse CIA nenumite, care, spune el, i-au confirmat că intenţia a fost din start ca Powers să nu mai ajungă niciodată în Norvegia. În 1975, nu era greu să identifici grupurile de putere care aveau un interes faţă de periclitarea Summitului de la Paris, printre care cei mai importanți erau constructorii de rachete din ambele tabere. Detaliile care au ieşit la lumină după terminarea Războiului Rece chiar fac posibilă reconstituirea unei poveşti în care persoanele din centrul programului U-2 însărcinate cu luarea deciziile au atins exact acest scop.” 

Despre ce incident e vorba? Despre moartea lui Gary Powers în 1975 prin prăbuşirea cu elicopterul staţiei TV NBC News, la întoarcerea dintr-o banală misiune de filmare. Rămăsese fără combustibil şi nu ştiuse de asta!

Dincolo de stupizenia accidentului (Gary Powers pilotase U2 şi murea într-un elicopter rămas fără combustibil), amintind-o pe cea a accidentului în urma căruia a murit Vasile Maluţan (pilotul elicopterului lui Nicolae Ceauşescu a intrat cu avionul utilitar în nişte sîrme de înaltă tensiune), rămîn întrebările despre proasta pregătire a acestei ultime operaţiuni cu U2, care a fost zborul încheiat pe 1 mai 1960 cu prăbuşirea avionului şi capturarea pilotului.

Dacă a fost sau nu o conspiraţie rămîne greu de stabilit. Rămîne, în schimb, lecția istoriei pentru vremurile de azi, dominate de efortul de a găsi și chiar născoci un dușman al Americii, al Occidentului, care să justifice banii luați de la traiul cotidian și dați marilor companii de armament, militarilor, care oricum nu taie frunză la cîini, și sergenților majori mesianici din Servicii pentru a se crede făuritori de Istorie.