La cinci decenii de la construirea în inima Europei a Zidului Ruşinii, un zid ce avea să despartă fără milă familii şi prieteni, ţine de domeniul absurdului să vezi oameni care regretă acele timpuri ale fricii, umilinţei şi dezonoarei.
Zidul Berlinului a fost impus ca simbol al distincţiei dintre o lume a nelibertăţii şi una a libertăţii. Germanii din Est votau, cum se spunea, cu picioarele, fugeau de binefacerile "socialismului real". Între aceştia, Florian Havemann, fiul lui Robert Havemann, intelectualul marxist disident, nemesis-ul regimului RDG. Să amintesc retragerea cetăţeniei în 1976 lui Wolf Biermann, poet, autor şi cântăreţ de balade, om al stângii anti-autoritare, fiul unui antifascist mort la Auschwitz, discipolul lui Hans Eisler, compozitorul imnului de stat al RDG.
Fondată în octombrie 1949 în zona sovietică de ocupaţie, "die sogennante DDR" ("aşa-zisa RDG") era o născocire a lui Stalin şi a instrumentelor sale locale (comuniştii Wilhelm Pieck, Walter Ulbricht, Hermann Matern, Kurt Hager, Erich Mielke şi colaboraţionistul exsocial democrat Otto Grotewohl). Clădită pe scheletul Comitetului "Germania Liberă" constituit cu binecuvântarea lui Stalin, Molotov şi Beria în URSS, RDG se pretindea un stat antifascist. A refuzat să plătească vreodată despăgubiri victimelor dementei politici de exterminare a evreilor practicată de nazişti. Era de fapt o dictatură cinic-poliţieneasca, aşa cum se poate vedea din excepţionalul film "Viaţa celorlalţi". Un regim în care domnea cea mai asfixiantă uniformitate, un dogmatism atroce. Armata RDG a păstrat multe din ritualurile militarismului prusac, inclusiv defilarea cu pas de gâscă. Organizaţia "Freie Deutsche Jugend" ("Tineretul German Liber") cultiva ritualuri care aminteau de cele de tip "Hitler Jugend".
Au existat nişe ale societăţii civile, dar acestea au fost prigonite sistematic, în pofida susţinerii de către bisericile catolică şi luterană a mişcărilor pacifiste independente. Am scris pe larg despre aceste mişcări într-un articol publicat în 1987 în revista "Problems of Communism". Istoricul Georg Herbstritt mi-a spus în 2007 că textul meu circula în mediile disidente din Berlinul de Est şi că unele exemplarele xeroxate au fost confiscate de către Stasi. Era însă greu de pronosticat colapsul RDG într-un timp atât de scurt, în chip predominant, dar nu exclusiv non-violent. Regimul a organizat totuşi oribile campanii represive în 1988 şi 1989 împotriva demonstranţilor paşnici. S-a dovedit însă ca era vorba de un castel din cărţi de joc, un penitenciar cu pretenţii statale, că fără sprijin constant din partea URSS, nu existau şanse de supravieţuire pentru RDG.
Mi se va spune că folosesc retorica Războiului Rece. Aşa să fie, nu am niciun motiv să roşesc, a fost o retorică fără de care ne-am fi sufocat în marasmul terorii directe şi indirecte, al capitulărilor, trădărilor, delaţiunilor, complicităţilor şi suspiciunilor. Graţie (şi) acelei retorici s-a putut respira dincolo de Cortina de Fier. Mărturiile abundă, cadavrele celor împuşcaţi pentru că încercau să sară Zidul depun mărturie. A nu admite aceste lucruri este de-acum o chestiune psihanalizabilă.
Am văzut prima oară acel zid în 1968, eram, împreună cu mama mea, într-o excursie ONT în RDG. Venisem de la Praga, era la începutul lui august, ne întâlnisem cu prieteni ai mamei din anii Războiului Civil din Spania. Preşedintele Frontului Naţional era doctorul Frantisek Kriegel care lucrase în spitalul Brigăzilor Internaţionale. După invazia Cehoslovaciei, Kriegel a fost singurul membru al Prezidiului Comitetului Central care a refuzat să semneze infamul protocol impus de sovietici, debutul macabrei "normalizări". Atmosfera în Berlinul de Est era dezolantă. Nu te puteai apropia de zid, doar zăreai Poarta Brandenburg. În depărtare, în zona vestică, panoul luminos cu ştiri necenzurate al grupului de presa Springer, totul era pustiu în jur: tăcere, teamă, disperare. Grănicerii din punctele de observaţie erau instruiţi să tragă în oricine va încerca să evadeze din "paradisul" lui Ulbricht şi Honecker.
"Miracolul economic est german" a fost de fapt o enormă cacealma. Ceea ce ideologii oficiali numeau "avan postul socialismului în Vest" s-a dovedit o ficţiune ideologică, rezultatul diktatului sovietic, o organizare efemeră întemeiată pe militarism, teroare, propagandă, minciună şi frică. "Primul stat german al muncitorilor şi ţăranilor" nu era nici stat, nici german, nici al muncitorilor, nici al ţăranilor. În momentul prezentării în faţa Bundestagului a concluziilor Comisiei conduse de fostul disident, pastorul Reiner Eppelmann, privind dictatura PSUG (Partidul Socialist al Unităţii Germaniei) şi consecinţele sale, Roman Herzog, preşedintele din epocă al Germaniei, a numit RDG "ein Unrechtstaat", opusul statului de drept, deci statul de nedrept. Comentariile la acest articol sunt suspendate!
Recomandările noastre
