Mircea Mihăieș: „Trăind de-atâta amar în cocina prost-gustului, a nesimţirii şi lăcomiei, n-ar trebui să fim speriaţi de virusul care ne vine din Mexic”.

Gripa porcină are la noi tradiţie. Las deoparte vremea comunismului, las, deocamdată, lecturile din Orwell şi rolul de căpătâi jucat de porci în transparenta lui alegorie, „Ferma animalelor”.

Mă refer la vremurile noi, ale dezgheţului postdecembrist, când mizeria umană s-a ridicat din străfunduri, răspândindu-se pe orizontala societăţii româneşti - pe care, de altfel, între timp a şi sufocat-o. Erau primele zile de libertate, umblam buimaci de fericire pe străzi, ne gândeam ce bine va fi în lumea nouă, fără Ceauşescu, fără securişti, fără activişti. Să fi trecut zece zile de la Crăciunul însângerat când un prieten din Germania a sunat la redacţie să ne spună că trimisese câteva maşini de scris pentru scriitorii timişoreni. „Mergeţi mâine la adresa cutare, preluaţi-le, înregistraţi-le şi distribuiţi-le autorilor tineri!”

Am votat - deprinsesem rapid regulile democraţiei! - o delegaţie de cinci oameni şi, la ora convenită, ne-am prezentat la parterul unei clădiri sumbre. S-a dovedit că maşinile de scris fuseseră depozitate în sala de sport a unei şcoli pentru handicapaţi. N-am văzut imediat aspectul metaforic al întâmplării, deşi ulterior ea mi s-a impus cu o forţă devastatoare. Ne-a întâmpinat - culmea! - un scriitor, mărunt versificator de cuplete şi epigrame în grai bănăţean. Avea reputaţia unui bonom plin de haz, care făcea deliciul doamnelor iubitoare de romanţe.

Acum, însă, era total metamorfozat: înalt, solid, cu voce aspră, s-a adresat celui care-şi asumase conducerea grupului: „Ce doriţi? Nu ştiţi că aici se află ajutoarele pentru partidul XYZ? Sunt bunuri trimise oamenilor noştri care au înfundat puşcăriile, care au suferit şi s-au sacrificat...”. Şeful nostru a îngăimat: „Scuzaţi-mă, nici nu ştiam că s-a re-format partidul...”. „Noi nu ne-am re-format, n-am avut nevoie să ne reformăm! Noi am existat neîntrerupt, în subterană!”

Dialogul - sau monologul - a continuat pe acelaşi ton, cu micul grup de scriitori tot mai timoraţi şi cu membrul „partidului-martir” din ce în ce mai vehement. Între timp, apucasem să aruncăm priviri intrigat-îngrozite spre cele vreo mie de metri pătraţi de „ajutoare”: mormane indescriptibile de haine, aparate de spălat, de cusut, de călcat, alimente, detergenţi şi, cu siguranţă, maşinile de scris ale vajnicilor autori din Banat...

Deasupra tuturor, vocea tunător- grohăitoare a „partidului cu sute de mii de ani de temniţă grea”: „Ar fi mai bine să plecaţi! Aici sunt ajutoare pentru partid!”. Era prima lecţie de politică postdecembristă la care-am fost părtaş: nu există putere fără nesimţire... Ulterior, am înţeles şi povestea cu „subterana”: omul turnase din greu la Securitate!

Lăcomia porcină - ca să intru pe teritoriul lui Orwell - şi-a procurat, în scurtă vreme, acte legale: care prin parlament, care prin guvern, care pe la judeţe. În structurile administrative, în servicii secrete, în universităţi erau oricum de mult. La un moment dat, şi-au creat un club exclusivist.

I-au spus, mai întâi, Top 100. Apoi, prin înmulţire, au ajuns la Top 300, la Top 500... Pentru porcii mai mici s-au găsit funcţii potrivite, pe la televiziuni, prin radio, prin presă... Şi iată-i, astăzi, dominând totul, perfect organizaţi, în marea fermă animalieră în care-au transformat ţara. Ca pe unii pe care-i cunosc mai bine, îmi repugnă mai ales... fermierii din presă. Nu de alta, dar au batjocorit o meserie nobilă, au profanat şi profanează cu o energie respingătoare un domeniu care ar trebui să însănătoşească societatea, nu s-o îmbolnăvească de nervi.

Ţineţi minte cum a început suinizarea ţării? La început au fost ştirile aberant- senzaţionaliste: seria nesfârşită de juni ce violau babe, găinile cu şase picioare, criminalii în serie. Apoi au avansat în prim-plan vindecătorii miraculoşi, ghicitoarele, minerii, fotbaliştii, curvele, idioţii, jefuitorii de bănci, analfabeţii, bodyguarzii, arbitrii. Totul sub atenta supraveghere a producătorilor şi realizatorilor de emisiuni.

Întorcând realitatea ca pe o mănuşă, mulţi dintre ei au trecut din culise în studiouri şi ridică agresiv râtul, distrugând tot ce poate să le primejduiască interesele. Mi-i închipui, seara târziu, înainte de culcare, privind în reluare emisiunile în care au bălăcărit din greu, au împroşcat cu vorbe de ocară, au minţit cu neruşinare, au falsificat declaraţii şi au rescris întâmplări. Cum să nu-şi zâmbească drăceşte în oglindă, când şi ziua tocmai scursă a funcţionat după logica perfectă a molimei?!

Trăind de-atâta amar în cocina prostului- gust, a nesimţirii şi lăcomiei, n-ar trebui să fim speriaţi de virusul care ne vine din Mexic. La ce ravagii fac mercenarii din presă, la zbieretele şi guiţăturile isterice transmise prin canalele specializate în ştiri, bietul Orwell ar avea, el, ce să înveţe. Îi avem aici pe toţi: Old Major, Napoleon, Snowball, Squealer, Minimus, porcul-tiran, porcul-propagandist, porcul- statistician, porcul-duios, porcul-revoltat, porcul-compozitor...

Gripa porcină e jucărie pe lângă infecţia care a invadat, prin jurnaliştii vânduţi, fiecare colţişor din liniştea, normalitatea şi sănătatea noastră mintală. Născuţi - sau inventaţi - în subteranele setei de înavuţire, condiţionaţi de spaima că vor pierde protecţia patronilor care le-au pus belciuge- n nas, scurmătorii-analişti ar putea chiar ucide. Ceea ce fac, de fapt, în fiecare zi, cu o violenţă, o patimă şi o ură mai puternică decât viruşii confraţilor mexicani.